DAVID RICARDO (1772-1823), un pionier al liberalismului

DAVID RICARDO (1772-1823),
un pionier al economiei politice


1.Argument

Aşa cum reiese din titlul lucrării, acest demers al meu va face referire la orientarea economică liberală a lui David Ricardo. Voi încerca în textul acestei lucrări să schiţez, atât cât îmi permit cunoştinţele mele de economie politică, o aşa numită doctrină a lui David Ricardo aşa cum reiese ea din opera fundamentală a sa Despre principiile economiei politice şi impunerii . Este un demers îndrăzneţ deoarece formaţia mea este de medievist, însă citind unele lucrări despre liberalism la cursul general de istorie modernă am acumulat unele cunoştinţe despre liberalism. Aşa am intrat în contact cu opera lui David Ricardo în timpul unei discuţii în cadrul unui seminar de istorie modernă. Desigur altele erau priorităţile mele, iar discuţia nu a fost concretizată cu un text scris. Astăzi însă voi expune şi în scris unele din ideile vehiculate la acel seminar. Datorită antecedentelor aşadar, nu am ezitat prea mult în alegerea acestui subiect pentru această lucrare.
Sursa principală pe care se bazează acest demers este aşa cum am specificat mai sus lucrarea fundamentală a lui David Ricardo. De la ea voi porni munca mea de identificare de elemente ale liberalismului în gândirea lui Ricardo. Desigur formaţia mea de istoric nu mă ajută să pot lucra doar pe baza textului ricardian, de aceea am apelat atât la lucrări speciale dedicate lui Ricardo cât şi la o serie de lucrări generale referitoare la liberalism. Aceste lucrări sunt enumerate la finele lucrării în referinţele bibliografice.
Odată explicate aceste detalii de ordin metologic vreau să vă comunic că lucrarea în sine cuprinde 2 părţi majore: prima va face referire la bio-bibliografia lui David Ricardo, iar ce-a de-a doua la contribuţiile lui Ricardo la dezvoltarea economiei, aşa cum reies din textul Principiilor. Vom vedea în ce măsură propunerile sale pot fi considerate liberale şi dacă ele au avut aplicabilitate în practică. De asemeni lucrarea cuprinde acest argument şi o serie de concluzii pe care le-am desprins în urma lecturii lucrărilor studiate.
Înainte de a purcede la schiţarea bio-bibliografiei autorului mai doresc să fac câteva precizări. Şi anume doresc să explic termenii doctrină şi liberalism, deoarece aceşti doi termeni formează osatura acestei lucrări. Aşadar doctrina reprezintă o concepţie închegată, coerentă care pe baza anumitor principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă interesele şi poziţiile unor grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare. Doctrina politică se poate aprecia ca un sistem coerent de idei, ca o concepţie politică închegată privind organizarea şi conducerea societăţii pe baza unui sau a unor principii călăuzitoare. Orice doctrină politică este dublată de o doctrină economică. Doctrinele politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii se bazează pe doctrine economice de piaţă liberă. Doctrinele politice dictatoriale au la bază doctrine bazate pe economia centralizată, pe amestecul făţiş al statului în economie. În această lucrare voi identifica elemente ce pot constitui părţi ale unei doctrine economice de piaţă liberă.
Liberalismul îşi are etimologia în limba latină şi înseamnă ceea ce-i este caracteristic omului liber şi reprezintă un mod de gîndire şi activitate, pentru care e caracteristic independenţa în ce priveşte tradiţiile, obiceiuri, dogme, tendinţa şi capacitatea de autodeterminare activă în lume, totalitatea învăţăturii politico-ideologică, a programelor care pun drept scop lichidarea sau slăbirea diferitelor forme de constrângere a individului de către stat şi societate. În sens conceptual – lipsa unor prejudecăţi de grup, de clasă, naţionale…, toleranţă, cosmopolitism, umanism, individualism, democratism, sublinierea valorilor personalităţii. În sfera politică se bazează pe recunoaşterea drepturilor omului, diviziunea puterii legislative şi executive, libertatea alegerii activităţii, libertatea concurenţei iar în sfera economică cere anularea reglementării şi restricţiei din partea puterii de stat, libertate pentru iniţiativa personală, dreptul la proprietate.
Odată induse şi aceste specificaţii, voi continua cu o succintă schiţă a vieţii şi operei lui David Ricardo. Am considerat esenţial acest capitol deoarece pentru a înţelege ce a dorit să exprime autorul în textele sale trebuie să ştii în primul rând din ce mediu provine, de ce a scris şi neapărat ce a scris.










2. Viaţa şi opera lui Ricardo

În aprilie 1817, după o muncă de doi ani, începută la insistenţele prietenilor cu scopul de a dezvolta un anterior apărut “Eseu asupra profitului”, David Ricardo tipărea la Londra “Despre principiile economiei politice şi impunerii”. Cartea devine repede o lucrare clasică a gândirii economice, marcând apogeul economiei politice din acea perioadă. David Ricardo completa astfel doctrina economică reprezentată până atunci de William Petty şi Adam Smith.
A fost al treilea din cei 17 copii ai lui Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol , iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabilit ulterior, pe la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa comunităţii evreilor spanioli de aici. Aici în capitala Angliei se naşte la 18 aprilie 1772 David Ricardo. La 11 ani tânărul este trimis de părinţi la scoala “Talmud Tora” de pe lângă sinagoga portugheză din Amsterdam . La 13 ani se întoarce în Anglia, mai ia un an lecţii particulare, după care intră ca practicant în biroul de schimb al tatălui său . La 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi prestigiu pentru a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie, deoarece îl preocupă evoluţia revoluţiei industrial. El considera necesară cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect practic, cât şi teoretic, precum şi implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societăţii engleze. Fără cunoştinţele temeinice în domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu de conceput pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va căpăta prin autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă (pe care a evaluat-o chiar la cifra de 40 milioane franci, care ar fi enormă pentru acea perioadă, dar este probabil o sumă exagerată) , fiindu-i de folos şi discuţiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care le-a organizat şi subvenţionat. În această atmosferă de efervescente căutări, la vârsta de 27 de ani, David Ricardo – omul de afaceri experimentat- ia în mână prima lucrare ştiinţifică de economie. Este vorba de “Avuţia naţiunilor” a lui Adam Smith, pe care o găseşte întâmplător la un prieten. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va incadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii, teoria rentei funciare, teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajele relative în schimburile dintre ţări.
La vârsta de 38 de ani, ca urmare a războaielor contra Franţei care provocaseră o “depreciere a biletului de banca ” (deprecierea bancnotelor), publică primul său studiu în 1810 “Despre marele preţ al monezii ca probă a deprecierii biletului de bancă”(The High Price of Bullion) în care demonstrează ca urcarea preţului aurului este consecinţa deprecierii bancnotelor. Lucrarea stârneşte un interes considerabil. Reacţia oficialităţilor duce la formarea celebrului “Bullion Committee” (Comitetul parlamentar al aurului), al cărui raport confirmă în esenţă tezele lui Ricardo. S-a susţinut că pamfletele şi lucrările lui Ricardo, din această perioadă de început a activităţii sale ştiinţifice, nu lăsa să se întrevadă gânditorul profund din “Principii” (Despre principiile economiei politice si impunerii). Apariţia “Principiilor” în 1817 reprezintă cel mai important eveniment în dezvoltarea gândirii economice premarxiste. Cartea cuprinde 32 de capitole. Esenţa concepţiei ricardiene se concentrează în primele 6 capitole ale lucrării şi întregită cu unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută şi valoare de schimb”(1823) scris în ultimul an al vieţii sale. Am observat până acum că David Ricardo a fost un om cult, proprietar, gânditor, economist. De aceea în continuare voi reliefa contribuţia sa explicită la dezvoltarea gândirii economice.

3. Contribuţia lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice liberale

Ricardo remarca in “Prefaţa” lucrării sale fundamentale că o serie de economişti iluştri dinaintea sa (Turgot, Stewart, Smith) sau contemporani de-ai săi (Say, Malthus, Sismondi) au clarificat problemele producţiei, dar că au rămas multe probleme neclare în ce priveşte repartiţia venitului naţional între categoriile sociale cu interese foarte diferite şi că cele mai multe neclarităţi există în legătură cu renta funciară şi consecinţele ei asupra celorlate venituri (salariul, profitul), precum şi asupra politicii fiscale a statului. Din aceste considerente, David Ricardo afirma că “a determina legile care reglementează această distribuţie constituie principala problemă în economia politică” , dat fiind şi faptul că economiştii dinaintea lui “oferă totuşi prea puţine lămuriri satisfăcătoare cu privire la mişcarea naturală a rentei, profitului si salariilor” . Cheia întelegerii repartiţiei venitului naţional o constituie, în viziunea lui Ricardo, teoria valorii bazată pe muncă, iar inceputul acestui demers teoretic constă în analiza rentei funciare. Din această cauză, după ce şi-a expus ideile de bază cu privire la valoare şi preţ, în capitolul I al principalei sale lucrări, Ricardo se ocupă de analiza rentei funciare, inclusiv renta minelor, în capitolele II şi III ale lucrării, polemizând pe această temă cu ideile lui A. Smith şi Th. R. Maltus
în capitolele XXIV şi XXVII. Ricardo consideră că modificările care intervin în mărimea rentei funciare pe măsura dezvoltării societăţii influenţează întregul proces al repartiţiei veniturilor naţionale: în mod direct, mărimea salariilor muncitorilor şi indirect, mărimea profitului proprietarilor.
În continuare voi insista asupra teoriei rentei funciare. Definind notiunea Ricardo scrie că “renta funciară este acea parte din produsul pământului care se plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originare şi indestructibile ale solului. Ea este, totuşi, adeseori confundată cu dobânda şi profitul capitalului, iar în limbaj popular termenul este folosit pentru a desemna tot ceea ce este plătit anual de către arendaş landlordului” Împrejurarea socială sau condiţia care face posibilă formarea şi plata rentei funciare este proprietatea privata asupra pământului. Dacă pământul ar fi liber, arată Ricardo, nu s-ar plăti renta funciară, aşa cum s-a întamplat la începuturile colonizării unor ţinuturi neocupate. Cauzele care explică formarea rentei funciare sunt legate, după aceeaşi părere, de faptul că pământul este limitat ca întindere, este de calităţi diferite, şi are poziţii diferite în raport cu piaţa, precum şi datorită faptului că în timp s-a trecut la cultura unor suprafeţe de pământ tot mai puţin fertile, cu randamente descrescânde. David Ricardo sesizează şi combate unele ambiguităţi din gândirea lui A. Smith în legătură cu renta funciară şi relaţia ei cu valoarea şi preţul mărfurilor produse în agricultură. Ricardo nu este de acord cu cei care susţin că renta funciara este un dar al naturii şi nici cu părerea lui Smith că renta ar fi una din cauzele preţurilor ridicate ale produselor agricole. După părerea lui Ricardo, renta izvorăşte din faptul că în agricultură se întrebuinţează o cantitate mai mare de muncă, cu un rezultat proporţional scăzut, ceea ce înseamnă că renta funciară nu este o cauză a valorii, ci o consecinţă a valorii mai mari a produselor agricole, este o parte nou creată de muncitorii din agricultură. “Dacă se ia în cultură pământul de calitate inferioară, valoarea de schimb a produselor agricole va urca din cauză că pentru producerea lor se cere mai multă muncă” , deci “renta provine în mod invariabil din întrebuinţarea unei cantităţi suplimentare de muncă cu un rezultat proporţional mai scăzut”.”Este de admirat în asemenea judecăţi, scriu Gide şi Rist, subtilitatea dialectică prin care Ricardo reuşeşte să explice un venit independent de orice muncă-că renta- tocmai prin legea care spune ca orice valoare vine prin muncă”. Şi pentru a demonstra mai convingător acest lucru, Ricardo explică mecanismul formării rentei funciare, pornind de la mecansimul formării preţurilor pe baza valorii mărfurilor sau a muncii încorporate în ele: “Valoarea de schimb a tuturor mărfurilor, fie că sunt fabricate, fie că sunt produse ale minelor sau produse ale solului, este intotdeauna reglementată, nu de cantitatea mai redusă de muncă care ar fi suficientă pentru producerea lor în condiţiile cele mai favorabile şi de care profită exclusiv cei care au înlesniri speciale de producţie, ci de cantitatea mai mare de muncă întrebuinţată în mod necesar pentru producerea lor de acei care nu au asemenea înlesniri, de acei care continuă să le producă în condiţiile cele mai nefavorabile – înţelegând prin condiţiile cele mai nefavorabile, acelea în care cantitatea de produs cerută face însă necesară continuarea producţiei” . Mai pe scurt, preţul mărfurilor se formează pe baza valorii, determinată de timpul de muncă necesar, adică în viziunea lui Ricardo, timpul cel mai îndelungat. Întrucât timpul de muncă cheltuit pentru o unitate de produs pe terenurile mai fertile este mai mic decât timpul necesar la nivelul întregii economii, rezultă că apare o diferenţă între preţul de vânzare pe piaţă şi valoarea individuală mai mică a produselor agricole de pe terenurile mai fertile, diferenţa care îmbracă forma unui surplus de valoare sau profit suplimentar. Din acest profit suplimentar încasat de arendaş se plăteşte renta funciară. De aceea, spre deosebire de Smith, Ricardo scrie că “Grâul nu este urcat fiindcă se plăteşte renta, ci se plăteşte renta fiindca grâul este urcat”.Urmărind modificarea rentei funciare în timp, Ricardo semnalează tendinţa de creştere a acesteia pe măsura sporirii avuţiei, a creşterii acumulării de capital şi a sporirii populaţiei, deci pe măsura creşterii de produse agricole pe piaţă.
Conceptia lui Ricardo despre salarii şi tendinţa lor în timp se înscrie pe linia formulată de Adam Smith. El consideră că munca este o marfă care se vinde şi se cumpără pe piaţă, deci că ea are atât valoare (preţ natural), cât şi preţ (preţul pieţei). Salariul nu este altceva decât numele care se dă preţului pe care-l are munca pe piaţă. “Preţul natural al muncii este acel preţ care este necesar pentru a da posibilitate muncitorilor atât să se întreţină, cât şi să-şi perpetueze rasa, fără nici o creştere sau scădere… preţul natural al muncii depinde de preţul alimentelor, al obiectelor de primă necesitate şi lucrurilor de confort cerute pentru susţinerea muncitorului şi familiei sale” . Dinamica salariilor este strâns legată, după părerea lui Ricardo, de creşterea bogăţiei, acumularea de capital, creşterea preţurilor la produsele agricole, inclusiv a rentei funciare şi se împleteşte strâns cu dinamica demografică. Cea mai importantă contribuţie a lui Ricardo la analiza salariilor o constituie dezvăluirea interacţiunii dintre mişcarea lor şi mişcarea rentei funciare, ceea ce îl conduce spre concluzia că beneficiarii celor două venituri se găsesc în situaţii diametral opuse: “condiţia muncitorului, în general, se va înrăutăţi, iar aceea a landlordului se va îmbunătăţi”, ceea ce înseamnă că o creştere a salariului nominal este însoţită de o scădere a salariului real(în produse) datorită scumpirii produselor agricole, respectiv a creşterii rentei funciare.
Ca şi Smith, Ricardo utilizează noţiunea de profit în dublu sens : ca expresie a întregului plusprodus sau surplusul de valoare care rămâne după ce s-au scăzut salariile din valoarea nou creată de muncitori, şi ca venit specific al industriaşilor, arendaşilor şi comercianţilor, deci în sensul ei de profit propriu-zis.Problema centrală care l-a preocupat pe Ricardo, în legătură cu profitul, a fost cauza variaţiei permanente a ratei profitului, şi implicit a ratei dobânzii, precum şi tendinţa ei pe termen lung. Pentru a clarifica această problemă, Ricardo s-a referit, în prealabil, la rolul profitului în mecanismul de reglare şi funcţionare a economiei moderne de piaţă. În acest sens Ricardo arată că profitul constituie motivaţia şi mobilul întreprinzătorilor în activitatea lor economică.” Arendaşul şi fabricantul nu pot trai fără profit, mai mult dacat poate trăi muncitorul fără salariu”. Cauza imediată sau directă a variaţiei profitului, este după părerea lui Ricardo, modificarea salariilor: “în proporţia în care salariile cresc vor scădea profiturile”. Cauza ultimă care imprimă mişcarea în sensuri opuse a salariilor şi a profitului, este creşterea preţurilor la produsele agricole, şi implicit a rentei funciare. “O urcare a preţului grâului, care sporeşte salariul în bani al muncitorului, micşorează valoarea în bani a profitului arendaşului”, iar în altă parte arată că “profitul obţinut din agricultură ca şi cel din industrie este micşorat printr-o urcare a preţului produselor agricole, dacă aceasta este insoţită de o urcare a salariilor”. Sintetizând cauzele variaţiei profitului, Ricardo arată că “tendinţa naturală a profitului este deci de scădere”. Plecând de la tendinţa de scădere a ratei profitului, Ricardo a manifestat îngrijorare în legătură cu perspectivele sistemului economic modern, sugerând scăderea şanselor de acumulare a capitalului şi investirea lui profitabilă în economie, respectiv a creşterii economice, ceea ce i-a atras calificativul de “economist pesimist”, iar ştiinţei economice atributul de “ştiinţa sumbră” . Preluând noţiunea de cost comparativ, Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii, dar, spre deosebire de Smith, ce consideră această lege universal-valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază altă lege, respecţia aceea a costurilor comparate şi al avantajelor relativ reciproce.
Teoria ricardiana a comerţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici necesar şi nici posibil ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Este mai raţional, ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite. Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat în unităţi de timp de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective.

4. Concluzii:
Am observant analizând câteva dintre principiile lui Ricardo, deoarece timpul şi nici pregătirea nu mi-au permis să le analizez pe toate, că întradevăr acestea au fost revoluţionare pentru economia modernă. Că sunt liberale este lesne de înţeles dacă privim principalele caracteristici ale liberalismului clasic. Ca David Ricardo se considera liberal nu ştim şi nu vom şti vreodată.
David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul respectiv de nivelul la care se desfăşoară acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege universal – valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că, pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate şi al avantajelor relative reciproce.
Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială a manifestării principiului avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat, atât alocarea optimă a resurselor în producţie, cât şi avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei “armonii universale” a intereselor acestora.
În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui
mai mic dezavantaj absolut.