Sufletul sfinţilor se desparte de trup după moarte? Cultul sfinţilor şi a Sfintelor moaşte în creştinism

Sufletul sfinţilor se desparte de trup după moarte?
Cultul sfinţilor şi a Sfintelor moaşte în creştinism


De curând, am purtat o discuţie cu unul din colegii mei de la acest curs special. Marea noastră dilemă era dacă Sfintele moaşte reprezintă entităţi cu suflet sau nu. Aşa că am decis să realizez o lucrare pornind de la întrebarea: trupul sfinţilor se desparte de suflet? Nu ştiu în ce măsură se încadrează în subiectului cursului nostru, însă am considerat că ar fi interesant de analizat acest aspect. Demersul meu nu urmăreşte o linie cronologică fixă, iar bibliografia folosită este exclusiv ortodoxă şi autorii sunt teologi sau oameni ai Bisericii.
Acestea fiind spuse în continuare voi prezenta câteva elemente despre natura umană din perspectivă creştină, despre unitatea dintre tup şi suflet, despărţirea trupului de suflet şi nu în ultimul rând câteva motive pentru care sunt cinstite sfintele moaşte din punct de vedere dogmatic. De asemeni în încheierea lucrării voi expune câteva păreri personale referitoare la subiect, idei sugerate de lecturile făcute, dar şi de raportarea la timpul şi contextul istoric.

I.Natura umană din perspectivă creştin ortodoxă
Conform învăţăturii şi credinţei creştine, omul are o natură dublă, sau mai degrabă spus este constituit din două elemente deosebite, unul material şi celălalt spiritual, trupul fiind material şi sufletul spiritual . Astfel omul aparţine atât lumii spirituale cât şi celei materiale, constituind un microcosmos, o copie în miniatură a universului. Sufletul străbate trupul material şi e legat de el, dar transcende materialitatea lui. Învăţătura despre cele două elemente componente ale naturii omului, trup şi suflet, se numeşte dihotomism sau dualism antropologic.
În gândirea ortodoxă, discuţia despre suflet şi trup a cunoscut abordări uneori contradictorii, cel puţin la o primă vedere. Aparente elemente contradictorii se găsesc şi în Sfânta Scriptură la o privire fragmentată asupra textului, dar dacă se realizează o citire printre rânduri se pot elimina aceste aspecte contradictorii. În viziunea platonică trupul este văzut drept închisoare a sufletului , iar Socrate propune spre accepţie teza conform căreia sufletul există în altă parte înainte de a intra în temniţa trupului.
Teologia răsăriteană, în veacul al IV-lea, a reuşit să depăşească toate ereziile cât şi influenţele filosofice prin conceperea unei sinteze în spiritul revelaţiei dumnezeieşti şi al experienţei ecclesiale, în care conceptul persoanei a primit conotaţie ontologică şi un evident caracter ireductibil . Trupul omului este o raţionalitate palpabilă specială, faţă de natura înconjurătoare prin faptul că are de la început în sine lucrarea speciala a sufletului, imprimată în el cu toată complexitatea activităţilor raţionale şi a formelor lui de sensibilitate . Sufletul poate aduna şi influenţa prin trup întreaga lume, iar pe deasupra e raţionalitate subiectivă şi nesfârşit de bogată prin legătura cu ordinea superioară. Sufletul şi trupul încep să existe concomitent, aşa cum trupul nu începe să se formeze de la sine, sau printr-un proces anterior, ci are de la început în sine sufletul, ca factor deosebit de natura lui, tot aşa nici sufletul nu există înainte de a începe să se formeze trupul său. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că omul e construit de la început din suflet şi trup, pentru că el este de la început ipostasul-om, constituit din amândouă .
Taina unirii sufletului şi a trupului în omul individual trimite la taina existenţei speciei om, ca unire între suflet şi trup. Sfântul Simeon Noul Teolog atrage atenţia că la crearea Evei din coasta lui Adam, Dumnezeu nu a mai suflat în ea „suflare de viaţă”, căci ea a fost luată nu din trupul neînsufleţit al lui Adam, ci din coasta însufleţită şi astfel ea a primit si suflet odată cu trupul redus la coasta lui Adam duhului. Natura umană ca unitate între suflet şi trup cu scopul de a face lumea transparentă pentru Dumnezeu are deci originea într-un act special al lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu l-a creat pe om ca o fiinţă specială, este înrudit cu El, ne spune Sfântul Grigore de Nyssa, prin suflarea lui Dumnezeu, devenind sau fiind creat după chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că prin această suflare Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul înţelegător înrudit cu Dumnezeu, ci şi harul Său, ca manifestare a relaţiei Sale cu omul. Fiinţa noastră, în calitatea sa de chip a lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina dumnezeiască iar Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că noi suntem „părticică , având să sporim prin lucrarea noastră în apropierea de Dumnezeu” . Chipul tinde spre asemănarea cu Dumnezeu sau spre îndumnezeire. Omul este o creatură care a primit porunca să devină Dumnezeu, spune Sfântul Grigore de Nazianz. Chipul implică destinaţia omului spre dumnezeire, iar Sfântul Ioan Damaschin spune: „După chipul” înseamnă aşadar mintea şi libertatea, iar „după asemănarea”- asemănarea în virtute pe cât e cu putinţă . Prin faptul că omul este creat după chipul personal şi veşnic al lui Dumnezeu, el este o fiinţă personală chemată să participe în viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Omul creat de Dumnezeu este chipul vizibil al Persoanei divine necreate şi invizibile. Fără trupul său vizibil omul nu este complet. Suflarea lui Dumnezeu care permite omului să fie o fiinţă pururea vie cu adevărat, nu susţine doar viaţa biologică, ci mai ales viaţa sa spirituală. De aceea omul nu se hrăneşte numai cu pâine ci se hrăneşte şi spiritual din comuniune sa personală cu Dumnezeu ceea ce dă un sens şi o finalitate permanentă întregii sale vieţi şi activităţi. La acest nivel al vieţii spirituale, al conştiinţei şi al comuniunii personale se plasează capacitatea şi vocaţia omului de a dialoga cu Dumnezeu Creatorul şi de a fi răspunzător înaintea Lui pentru opţiunile şi faptele vieţii sau existenţei sale pe care a primit-o de la Dumnezeu ca dar sfânt. Spiritualitatea persoanei umane vieţuind în trup şi anume; conştiinţa de sine, memoria şi responsabilitatea, nu încetează se existe după moartea fizică a corpului uman (Lc. 16, 19-31). Şi tocmai această viaţă spirituală a sufletului după moartea trupului motivează necesitatea pregătirii în primul rând spirituală, pentru moarte, pentru, sfârşitul creştinesc, în pace, prin împăcarea omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi. Pocăinţa şi comuniunea euharistică precum şi necesitatea de a acorda tot respectul şi de a acompania spiritual persoanele care trec în viaţa de după moarte. Pentru că iubirea lui Dumnezeu pentru om şi iubirea omului pentru Dumnezeu sunt mai puternice decât moartea, Biserica se roagă pentru odihna sufletelor celor adormiţi întru Domnul, cinsteşte şi cultivă memoria lor şi aşteaptă cu credinţă şi speranţă învierea morţilor şi viaţa împărăţiei lui Dumnezeu .
Rugăciunile sfinţilor, trecuţi la viaţa veşnică, înălţate către Dumnezeu despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură (Apoc. 6, 9-10; 7, 5) atestă existenţa invizibilă, dar reală a persoanei umane după moartea fizică. Realitatea vizibilă, trupească, este trecătoare pentru că este coruptibilă, însă existenţa invizibilă, nestricăcioasă este temelia şi sprijinul de neclintit al omului chemat la nemurire. Pentru că viaţa este darul iubirii lui Dumnezeu, moartea fizică a omului este trecerea sufletului în viaţa cea nemuritoare. Trupul este chemat la înviere. Cine crede că iubirea şi învierea sunt mai tari decât moartea vede şi primeşte moartea ca pregătire pentru înviere şi Viaţă veşnică .

II. Unitatea dintre suflet şi trup în persoana sfântului
II.1. Relaţia suflet-trup în persoana sfântului
Explicarea nestricăciunii trupurilor sfinţilor ţine de înţelegerea raportului suflet - trup. Cinstirea moaştelor are drept bază ideea conform căreia există o unitate deplină între sufletul şi trupul unui sfânt pe care moartea nu o poate distruge, în sensul că spiritul acestuia nu părăseşte cu totul trupul, menţinându-se astfel în moaşte o putere dumnezeiască. Prin întreaga sa viaţă sfântul s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu devenind astfel Biserică a Sfântului Duh, sfinţindu-şi, prin harul dumnezeiesc, trupul şi sufletul. De aceea nici după trecerea sa la cele veşnice harul lui Dumnezeu nu îl părăseşte, rămânând viu şi lucrător. Prezenţa Duhului Sfânt în osemintele sfântului, face pe credincios, să intre în legătură cu persoana sa, astfel în rugăciune duhurilor celor doi se unesc şi împreună preaslăvesc pe Dumnezeu. Cinstirea sfintelor moaşte prin urmare, trece asupra persoanei sfântului, ca şi în cazul icoanei, fiind aşadar un argument al adevărului că puterea morţii este mărginită prin Învierea Mântuitorului. Este din acest punct de vedere o componentă a cultului relativ. Sfânta Scriptură dovedeşte pe deplin originea divină a omului, care este făcut după chipul lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1,26-27). Creat de Dumnezeu, omul este în fiinţa sa o dualitate aparţinând prin suflet lumii spirituale, iar prin trup lumii materiale. Făptura concretă în timp şi spaţiu, ce trăieşte însă în veşnicie, omul, posedă în el virtualitatea cunoaşterii Creatorului său prin suflet şi nu prin trup. Însă „locul specific al receptării revelaţiei divine” nu este sufletul sau duhul, independent de trup, este inima, adică duhul legat de trup. Inima, „sediu al vieţii sufleteşti” este spaţiul de reunificare a fiinţei umane, în care ea primeşte harul divin. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21), zice Domnul Iisus Hristos. Inima poartă întreaga viaţă psihică şi trupească a omului, deci: „Ce este viaţa noastră, decât o căutare neîncetată a locului inimii?”, spune isihastul.
Astfel, sfinţii sunt cei ce au depăşit dualitatea fiinţei, ridicându-se peste materie şi forma din care constau trupurile „au străbătut carnea şi materia, înrudindu-se cu Dumnezeu şi învrednicindu-se să se amestece cu lumina preacurată” . Puterea dumnezeiască pe care şi-au atras-o sfinţii nu le-a „umplut” doar sufletul, ci le-a îndumnezeit făptura întreagă. „Harul sapă în inima fiilor luminii legile Duhului ... inima porunceşte şi conduce întregul trup” scrie Sfântul Macarie cel Mare . Sfântul este deci omul ce şi-a îndumnezeit trupul. Legătura indestructibilă dintre suflet şi trup explică legătura dintre duhul sfinţilor şi moaştele lor.

II.2. Taina desfacerii sufletului de trup cu referire la adormirea sfinţilor
Sufletul uman nu se află într-o anumită parte a trupului. Duhul unui sfânt, în cazul neputrezirii trupeşti persistă în toate componentele după desfacerea sufletului de trup . Asupra rămăşiţelor pământeşti ale unui sfânt se prelungeşte starea de îndumnezeire către care sfântul toată viaţa sa a tins. Aceasta este, desigur, consecinţa conlucrării dintre puterile sufletului cu harul dumnezeiesc, ele, sfintele moaşte devenind astfel o „anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere” . În vederea înţelegerii Sfintelor Moaşte ca „temple însufleţite ale lui Dumnezeu” , trebuie să privim omul în raport cu Dumnezeu. Prin suflet, omul are puterea de a domina lumea fizică a trupului. El este calea prin care puterea fiinţei superioare iradiază în materie, coborând energiile divine până în profunzimile fiinţei trupeşti, înduhovnicind întreg microcosmosul uman. Materia trupului este mediul în care iradiază divinul. Trupurile sfinţilor sunt pline de lumină şi o răspândesc în jur (aureola din icoane). O putere nevăzută ca şi cauză, dar perfect vizibilă ca efect emană din osemintele sfinţilor .
Şi după plecarea sufletelor sfinţilor la Cer puterea lui Dumnezeu rămâne printr-o tainică ştiinţă divină în trupurile lor adormite pentru a sluji pe mai departe omenirii, ca unii care şi-au dăruit întreaga viaţă acestui scop. Proslăvind Sfintele Moaşte, credinciosul proslăveşte puterea dumnezeiască din ele. Prin marea taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu, a fost posibilă unirea Dumnezeirii cu omenirea. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască. Prin Sfânta Euharistie are loc unirea fizică, firească între oameni şi Dumnezeu - Fiul prin împărtăşirea cu trupul şi sângelui Său. Ideea unirii fizice şi a prezenţei euharistice a Domnului în aleşii Săi are o importanţă deosebită în cultul Sfintelor Moaşte. „Nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos la trup şi la suflet şi la felul morţii şi întru toate” . Moaştele sunt un loc în care Hristos este prezent în mod tainic.

III. Temeiuri dogmatice ale cinstirii Sfintelor Moaşte
Învăţătura ortodoxă despre crearea omului arată că acesta a fost creat spre a locui veşnic alături de Dumnezeu întru Împărăţia Sa. Şi doar păcatul primilor oameni a făcut ca aceast deziderat să fie umbrit, dar nu total anulat. Posibilitatea de a reveni la starea cea dintâi s-a păstrat, datorită jertfei lui Iisus Hristos şi a fost dăruită întregii lumi, fiecare urmând a o căpăta sau a o pierde în funcţie de modul în care înţelege să-şi dăruiască vieţuirea sa pe pământ lui Dumnezeu. La aceasta s-au învrednicit sfinţii şi, deja am arătat, printr-o perfectă conlucrare cu harul dumnezeiesc au reuşit îndumnezeirea, despătimirea, scăparea de sub robia păcatului şi a stricăciunii, ei au trăit plenar acea imitatio Christi, după modelul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 11,1), suferind de cele mai multe ori chiar martiriul (Evr. 11,35-38).
Când Iisus Hristos sălăsluieşte, prin credinţă, în inima omului, El revarsă în trupul acestuia, curăţit şi sfinţit printr-o nouă legatură cu Dumnezeu, puterea învierii Sale, care biruie şi pătrunde fiinţa întreagă: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3,27), ne învaţă Sfântul Apostol Pavel. Mărturii în lume ale prezenţei lui Hristos, care Şi-a înscris cu mărire numele în sfinţii Săi, moaştele sunt, deopotrivă, dovezi ale nemuririi sufletului şi prefiguraţii ale vieţii veşnice. Puterea Domnului Hristos este nebiruită, iar acolo unde „locuieşte puterea lui Hristos” (II Cor. 12,9) sau în cei „care sunt ai lui Hristos Iisus” (Gal. 5,24) ea împărtăşeşte nestricăciunea chiar şi trupurilor „adormite”. Este o intervenţie divină care se săvârşeşte cu scopul de a ne convinge de adevărul păstrarii sufletului între nemurire şi înviere aduse în lume de către Domnul Iisus Hristos. Sfânta Evanghelie, în relatarea învierii lui Hristos, notează, printre altele, aceste împrejurări: că piatra mormântului a fost ridicată de un înger, a cărui coborâre din cer a fost însoţită de un cutremur, că femeile mironosiţe au găsit mormântul gol, că Sfântul Apostol Petru şi apoi Sfântul Apostol Ioan, privind în mormânt „au văzut giulgiurile singure zăcând” (Lc. 24,12). Mahrama însă, care fusese pe capul Mântuitorului, se găsea şi ea înfăşurată la o parte într-un loc (In. 20,6-7). Giulgiul şi mahrama, deci sunt mărturii ale Învierii lui Hristos (In. 20,8). Aşa cum giulgiul şi mahrama au rămas intacte şi împăturite cu rânduială, tot la fel şi osemintele sfinţilor, veşminte ale sufletelor nemuritoare, în urma desfacerii tainice dintre suflet şi trup, au rămas neputrezite, fără să fie supuse destrămării materiale. După cum giulgiul şi mahrama Mântuitorului vestesc Învierea, tot la fel şi sfintele moaşte ne garantează învierea noastră viitoare. Natura trupului explică ea însăşi mortalitatea sa, prin numeroasele acte de disoluţie vizibilă la care trupul se supune în viaţa aceasta şi cărora le urmează o necontenită refacere. Sufletul însă e dinamism, e principiul personal, e unitate concretă a actelor intenţionale, fără să prezinte nici un semn de descompunere sau de disoluţie, oferind, prin facultăţile sale, o imagine de ceea ce înseamnă reunirea părţilor într-un întreg armonic, cunoscut sub denumirea de persoană. „Persoana, este forma de existenţă unică şi necesară a spiritului” . Neputrezirea trupului vine astfel să susţină credinţa că există o legatură specială între sufletul sfântului şi osemintele sale, pe care moartea nu o poate distruge, în sensul că sufletul acestuia nu părăseşte cu desăvârşire trupul, menţinând totodată în moaşte o putere dumnezeiască, care tot prin suflet lucrează. Nemurirea sufletului este supravieţuirea lui după desparţirea de trup. Această supravieţuire constă în continuarea vieţii sale proprii, spirituale, în păstrarea facultăţilor superioare, precum şi a sentimentului de răspundere. Giulgiurile Mântuitorului sau moaştele sfinţilor, care rămân intacte după moarte, ne demonstrează, analogic că sufletul nu se descompune, în urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimiceşte. O forţă simplă şi spirituală cum e sufletul uman, nu poate fi nici divizată şi nici descompusă, decât printr-o acţiune divină. Dumnezeu, însă, ne arată prin neputrezirea sfintelor moaşte, că nu vrea ca sufletul să fie nimicit, ci îl menţine în existenţa în care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a întipărit în materia trupului, cu ocazia zidirii omului (Fac. 1,26), având astfel în sine, prin împărtăşire, trăsăturile exacte ale bunătăţii divine. Numai o putere infinită, egală cu aceea de la creaţie, ar putea trece făptura de la existenţă la neexistenţă. Dumnezeu însă nu vrea nimicirea sufletului omenesc. Neputrezirea sfintelor moaşte este, deasemenea, o descoperire a nestricăciunii pe care sfinţii o câştigă prin restaurarea lor în frumuseţea dintâi, odată cu dobândirea unei arvune a învierii. Motivul pentru care omul şi-a pierdut nemurirea, iar trupul său a devenit stricăcios, este păcatul, care a pătruns în suflet şi astfel a infectat corpul cu veninul morţii. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa moartea, din cauza căreia toţi am păcătuit, a trecut la toţi oamenii” (Rom. 5,12).
În aceste condiţii, întorcerea la nestricăciune, nu este posibilă decât prin înlăturarea păcatului. Omul nu a fost creatorul lui însuşi, de aceea nu poate fi nici mântuitorul său. În vederea dobândirii nemuririi, „Cuvântul trup s-a făcut” (In. 1,14) iar izvorul puterii dumnezeieşti se revarsă din nou în profunzimea naturii umane. Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de nestricăciune este o făgăduinţă şi o garanţie privitoare la mărirea de care se vor bucura trupurile credincioşilor după înviere. Manifestarea acestei puteri a învierii e cunoscută credincioşilor mai ales după pogorârea Sfântului Duh, cultul sfintelor moaşte avându-şi originea în Biserica primară. Cu anticipaţie, însă, această putere a aparţinut şi unei „biserici” a Vechiului Testament şi a fost dată în mod proporţional cu revelaţia graduală a Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu.
În urma căderii în păcat, Adam este izgonit din Rai, iar îngerii cu săbii de foc sunt puşi să-i păzească intrarea (Fac. 3,24). Faptul păzirii „pomului” semnifică ideea că moartea îl separă pe om de Dumnezeu. Odată însă cu făgăduinţa primită în protoevanghelie, în care este cuprinsă întreaga taină a lui Hristos, primii oameni primesc şi încredinţarea adevărului că nemurirea le aparţine cu anticipaţie, întrucât Domnul „va zdrobi capul şarpelui” (Fac. 3,15). De această putere s-a bucurat mai întâi, Enoh (Fac. 5,24), apoi Ilie şi Elisei, pentru a fi primită de către Lazăr, pe care îl înviază Domnul Hristos. Prin moartea şi învierea Sa, însă, Mântuitorul se face începătorul unei noi ere, în care apar sfintele moaşte ca prefigurări ale învierii. Sfintele Moaşte ale sfinţilor sunt obiect de evlavie şi pietate în Biserica Răsăritului. Cinstindu-se rămăşiţele pământeşti ale unui sfânt, se cinsteşte de fapt, persoana sfântului respectiv.Sfintele Moaşte sunt trupurile, osemintele sfinţilor învredniciţi de Dumnezeu cu darul nestricăciunii şi al facerii de minuni. Menţinerea lor în stare de neputrezire este arvuna viitoarei nestricăciuni a trupurilor întregi după înviere şi după deplina lor îndumnezeire . În timpul vieţii pământeşti, sfinţii au dobândit plinătatea harului Duhului Sfânt prin mucenicie, nevoinţă, asceză, luptă împotriva patimilor, străduinţa necontenită de a se desprinde de cele pământeşti spre a deveni cetăţeni ai cerului. În aceste trupuri nestricăcioase se menţine puterea dumnezeiască acumulată din vremea când erau unite cu sufletul. Starea de îndumnezeire este mult mai accentuată după trecerea din viaţa pământească, întrucât puterile sufletului şi harul divin din el îşi prelungesc lucrarea în timp.
În Viaţa lui Moise, Sfântul Grigore de Nissa (prin învăţătura despre epectaze) vorbeşte de acea „extindere” spre „cele dinainte” (Filip. 3,14); creşterea în Dumnezeu a omului continuă nu numai în viaţa aceasta ci mai ales în veşnicie.
Esenţa desăvârşirii constă în faptul că sufletul dreptului înaintează, conform Sfântului Apostol Pavel, „din slavă în slavă” (II Cor. 3,18). Pentru Sfântul Grigore de Nissa orice extremitate implică un dincolo, orice limită propune propria sa transcendere. Moaştele sunt astfel o anticipare a trupului deplin pneumatizat de după înviere. Fiind în stare de neputreziciune, trupul sfântului arată că sufletul său personal este în continuare în legătură cu trupul. De aceea cinstirea osemintelor trece la persoana căruia aparţin, căci trupul este lăcaş al Duhului Sfânt, pentru că spune Apostolul „Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş al Duhului Sfânt care locuieşte în voi ?” (I Cor. 6,19).
În Vechiul Testament oasele proorocului Elisei învie un mort (IV Rg. 13,21). Evreii Vechiului Testament considerau trupurile celor morţi necurate, iar cei care se atingeau de ele cădeau sub blestem. Cu toate acestea Moise nu s-a spurcat când a luat trupul lui Iosif din Egipt cu sine (Ieş. 13,19). Desemenea şi Noul Testament relatează multe minuni făcute prin trupurile sfinţilor, unele chiar în timpul vieţuirii lor pe pământ: femeia care s-a vindecat de curgerea sângelui doar prin atingerea de hainele Mântuitorului (Lc. 8,15); oamenii care se vindecau atingându-se de umbra trupului Sfântului Apostol Petru (F. Ap. 5,15) sau de ştergarele care fuseseră folosite de Sfântul Apostol Pavel: „Şi Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (F.Ap. 19,11-12).
Legea degradării trupului omenesc după moarte este o lege generală, dar ca orice lege, este în primul rând pentru cei în stare de păcat (I Tim. 1,9) . Nestricăciunea trupurilor sfinţilor arată că această lege priveşte pe cei păcătoşi. Dar şi de la această lege Dumnezeu face excepţie uneori. Enoh şi Ilie au fost ridicaţi cu trupul la cer. Despre Melchisedec nu există nicăieri în Sfânta Scriptură vreun indiciu că ar fi fost îngropat vreodată „neavând nici începutul zilelor, nici sfârşit vieţii” (Evr. 7,3; Fac. 14,18). Mai presus de toate, însuşi trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemănător trupurilor noastre afară de păcat (Evr. 2,17; 4,5) n-a suferit stricăciune, ci S-a înălţat la cer. În Biserica Răsăritului există o unitate deplină între cultul sfinţilor şi cinstirea Sfintelor Moaşte. Sfinţii sunt cinstiţi ca unii care au depăşit starea de robie, dobândind calitatea de „fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos” (Rom. 8,17). Ei sunt numiţi „prieteni” ai Săi de Însuşi Domnul Iisus Hristos (In. 15, 14-15). Dacă Dumnezeu, Creatorul tuturor, se numeşte împăratul împăraţilor, Domn al Domnilor (Apoc. 19,16), Dumnezeu al dumnezeilor (Deut. 10,17), desigur că şi sfinţii se numesc dumnezei şi împăraţi ca unii care au împărăţit peste patimi şi au dobândit şi păstrat asemănarea cu Dumnezeu. Ei au devenit locaşuri curate ale lui Dumnezeu „voi locui şi voi umbla între ei” (II Cor. 6,16) şi „voi fi lor Dumnezeu” (Lev. 26, 12-13). „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele moartea” spune înţeleptul Solomon (Înţ. Sol. 3,1) şi „Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” scrie, deasemenea psalmistul (Ps. 115,6). Prin urmare „cum nu trebuie cinstite templele însufleţite ale lui Dumnezeu?” se întreabă Sfântul Ioan Damaschin.
Cultul Sfinţilor constă în cinstirea, invocarea şi imitarea lor. Este un cult de venerare, care împodobeşte şi întăreşte cultul de adorare a lui Dumnezeu „Care este minunat întru sfinţii Săi” (Ps. 67,36). Prezenţa sfinţilor în biserică este actualizată prin icoanele lor, dar mai ales prin Sfintele lor Moaşte, prin ele dezvăluindu-se prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Sfinţii sunt persoane care au dobândit perfecţiunea; ei sunt mădulare vii ale Bisericii lui Hristos, reprezentând Biserica biruitoare (din cer) care stă într-o relaţie strânsă cu Biserica luptătoare de pe pământ. Sfintele lor rămăşiţe pământeşti sunt o dovadă vie a acestui adevăr. Prin voia lui Dumnezeu, sfintele moaşte descoperă manifestarea în afară a puterii divine, sub forma unor semne minunate. „Stăpânul Hristos (scrie Sfântul Ioan Damaschin) ne-a dat ca izvoare de mântuire moaştele sfinţilor, care izvorăsc, în multe chipuri faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Dacă prin voinţa lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare (Ieş. 17,5-6) şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete (Jud. 15,19) este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la Dumnezeu” .
Sfintele Moaşte care au fost scoase la iveală prin voia lui Dumnezeu, sunt şi rămân cea mai puternică dovadă a existenţei lui Dumnezeu, a existenţei sfinţilor, care prin jertfa lor au primit darul ne stricăciunii şi al facerii de minuni în trupurile lor.
IV. Concluzii
Cu siguranţă acest subiect merită cercetat mai în amănunt. Nu putem considera aceste izvoare relevante din punctul de vedere al istoricului, însă în această lucrare am vrut să induc percepţia creştină asupra acestui aspect. Şi cum altfel poţi expune o opinie dacă nu citând din cei care au emiso. Personal, din punctul de vedere al istoricului, consider acest cult al moaştelor o formă de idolatrie, şi consider că există explicaţii ştiinţifice pentru neputrezirea acestor trupuri. Nu voi intra în detalii privind aceste explicaţii, unele existând deja şi fiind acceptate chiar şi de capii Bisericii.
În nici un caz, ca şi ortodox, nu înţeleg cinstirea Sfintelor moaşte ca idololatrie ci, mai mult decât o cinstire formală, o închinare adusă lui Dumnezeu, care este minunat întru sfinţii Săi. Sfântul, prin viaţă şi prin sfintele moaşte, este model uman într-o societate săracă de modele, căci spune Apostolul „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri... priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa. Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci este Acelaşi” (Evr. 18,7-8).
Însă nu opinia mea este relevantă. Aici am vrut să arăt, şi sper că am reuşit, că trupul şi sufletul formează un tot unitar, ce se divide în momentul morţii. Însă există aceste excepţii pe care creştinii le atribuie păstrării unităţii trup-suflet, unitate salvată de o viaţă fără de păcat.