Catedrala episcopala din Roman

Catedrala episcopală din Roman
-perla ortodoxiei romaşcane-

Argument
Acest subcapitol al unui demers mai amplu ce constă în cercetarea raporturilor dintre etnii pe deoparte şi confesiuni de cealaltă parte în Romanul secolelor XVI-XVIII îşi propune prezentarea celei mai însemnate construcţii ce aparţine comunităţii ortodoxe a oraşului, în speţă catedrala episcopală. Mi-am propus ca în următoarele rânduri să îmi aduc contribuţia la elucidarea unor controverse cu privire la datarea picturii –în special primul program- precum şi la originea pictorilor şi apartenenţa lor stilistică.
Lucrarea mea nu vine însă pe un teren arid. În cele şase veacuri de existenţă a scaunului episcopal la Roman această construcţie a suscitat interesul unor distinşi oameni de cultură. Aş dori să evidenţiez în primul rând meritele lui Melchisedec Ştefănescu cu lucrarea sa Chronica Romanului şi a episcopiei de Roman. Munca lui Melchisedec a fost continuată, deşi după un secol, de preotul Scarlat Porcescu, acesta încercând să actualizeze textele lui Melchisedec pe baza noilor documente cunoscute. În opera sa Episcopia Romanului el vizează şi aspectele principale urmărite în acest demers al meu şi anume arhitectura şi pictura bisericii ”Sfânta Parascheva”. Aceste două lucrări cu caracter istoric nu ne sunt însă suficiente pentru a putea evidenţia calitatea şi valoarea arhitecturii şi picturii bisericii. Însă în lucrările de istoria artei referirile la biserica Episcopiei Romanului sunt, în majoritate, lapidare şi nu reuşesc să lămurească problemele legate de datarea picturii, de apariţia unor teme iconografice deosebite sau de apartenenţa stilistică a zugravilor. Există şi date despre arhitectura bisericii şi meşterii care au lucrat la ea expuse de George Balş şi Alexandru Lepădatu. I.D. Ştefănescu a descris într-o lucrare de sinteză pictura bisericii, făcând unele observaţii de fond cu privire la particularităţile stilistice ale frescelor din secolul al XVI-lea, fără a specifica precis care au fost contribuţiile ulterioare. Ion Teştiban reuşeşte să delimiteze mai ferm etapele pictării bisericii. În anul 1939 André Grabar, un renumit bizantinolog, publica un studiu consacrat iradierii picturii ruseşti în spaţiul balcanic, în sec. XVI-XVII , studiu în care face referire pe scurt la catedrala episcopală din Roman. Însă, aceste referiri sunt fundamentale pentru a realiza un studiu despre pictura bisericii Episcopiei din Roman. El face o paralelă între pictura de la Roman şi cea de la Suceviţa. Această paralelă o regăsim şi la I.D. Ştefănescu precizând specificitatea fiecărui ansamblu în parte. În a doua jumatate a secolului al XX-lea, literatura de specialitate tratează tangenţial stilul picturii bisericii episcopale din Roman. Întâlnim informaţii la Sorin Ulea şi la Vasile Drăguţ . Cei doi propun datări diferite pentru primul program pictural însă ambii evidenţiază calitatea frescelor. De real ajutor în acest demers mi-a fost şi monografia semnată preot Scarlat Porcescu precum şi articolul semnat de P.S. Episcop Eftimie Luca .
Acestea fiind precizate ştim ce s-a scris despre biserica episcopală din Roman. Eu mi-am structurat lucrarea în 3 subcapitole, unul introductiv despre evoluţia istorică a bisericii, un al doilea în care voi trata arhitectura şi al treilea în care voi analiza pictura, cu ochiul unui istoric, încercând o datare cât mai exactă şi determinarea pictorilor.




1. Evoluţia istorică şi contextul cultural-artistic până în zorii modernităţii

Biserica care străjuieşte astăzi complexul episcopal din Roman, cu hramul ”Sfânta Parascheva” a fost precedată de o alta cu acelaşi hram, cunoscută drept biserica ”Sfânta Vineri” conform unui document emis de Alexandru cel Bun. În anul 1408 voievodul făcea danii lacaşului unde odihnea mama sa Anastasia. Fiind înhumată aici soţia lui Roman I, se poate considera că prima biserică a fost ctitoria acestuia. Destinaţia de sediu al Episcopiei de Roman i-a fost atribuită de Alexandru cel Bun care în 1415 solicită pictorilor Nichita şi Dobre să zugrăvească biserica din Târgul de Jos, denumire purtată de oraşul Roman în actele de cancelarie ale epocii. Indicii referitoare la măreţia acestei construcţii ne aduc cercetările arheologice recente din anii 2002-2004 indicii ce ne fac să înţelegem de ce Ştefan cel Mare nu a considerat necesar ridicarea altui sediu pentru episcopie. Nu se cunosc circumstanţele în care voievodul Petru Rareş, a considerat necesar să ridice o nouă ctitorie. Este posibil ca ea să nu mai fi corespuns cerinţelor statutului ei însă cercetările arheologice au scos la iveală faptul că biserica nouă este construită pe temeliile celei vechi şi este de dimensiuni mai reduse. Tot în aceeaşi perioadă au fost înlocuite şi vechile edificii de la Probota, Humor şi Moldoviţa. Consider mai viabilă ipoteza conform căreia zidurile se deterioraseră sau a avut loc vreun cataclism. Trebuie reţinut însă că noua biserică are dimensiuni mai reduse decât cea veche. De asemeni relaţiile foarte strânse dintre domn şi episcopul de atunci Macarie pot reprezenta un motiv pentru reconstrucţia unei biserici afectată de timp.
Biserica nouă a fost construită în aproximativ 8 ani. Aceasta datorită meşterului sas Ioan zidarul care a fugit la Bistriţa deoarece o biserică construită de el în Suceava se dărâmase. În timpul procesului lui Ioan Zidarul şi după revenirea pe tron al lui Rareş la Roman încep lucrările Luca şi ajutoarele sale Adrian, George şi Andrei. Însă şi aceştia întrerup lucrările deoarece nu erau mulţumiţi de regimul de viaţă la care erau supuşi de către Macarie. Fiul lui Petru Rareş îl depune pe Macarie din scaunul de la Roman şi în 1548 încredinţează lucrările unui boier . Macarie revine pe scaunul episcopal în 1551 după abdicarea lui Iliaş şi venirea pe tron a lui Ştefan, fratele lui Iliaş . Frumoasa pisanie a bisericii “Sfânta Parascheva” semnalând terminarea construcţiei în 1550, dovedeşte că a fost compusă probabil de Macarie în perioada 1546-1548, adică de la moartea lui Petru Rareş până la căderea în dizgraţie a episcopului “despoiat de scaun ca un rob fugar” . După revenirea sa la Roman Macarie şterge pentru totdeauna numele turcitului Iliaş de pe pisanie. (anexa 1).
Că biserica episcopală a fost pictată imediat după terminarea construcţiei sau mai târziu, şi anume când, este o problemă mai complexă pe care o voi dezvolta în subcapitolul dedicat picturii. Momentul în care apare ctitoria lui Petru Rareş de la Roman reprezintă o culme a culturii şi a artei medievale din Moldova. Activitatea cărturărească se îmbogăţise datorită cronicarului Macarie, urmat de Eftimie şi Azarie. Arhitectura dezvoltă o viziune accentuat monumentală, situaţie invers proporţională cu fenomenul petrecut în pictură, de fărâmiţare a unităţii ansamblului şi de individualizare narativă a fiecărei scene în parte. Pictura pare că nu mai vrea să secondeze arhitectura căreia îi fusese destinată iniţial, ci să-şi impună propria personalitate. Pictura devenise aşadar în mod conştient militantă fie împotriva otomanilor, fie împotriva protestantismului, ajuns la graniţele ortodoxiei, fie că încerca să demonstreze avantajele unei vieţi ascetice, cum era cazul curentului proisihast promovat de episcopul Macarie. Programul iconografic era coerent şi era orientat în funcţie de dezideratele politice şi sociale ale timpului. Despre pictura moldovenească din secolul al XVI-lea s-au scris tomuri întregi şi consider că ar fi de prisos să mai aduc detalii pe această temă. Merită precizat că pictura moldovenească a primit influenţe occidentale. Aduc în discuţie pictura lui Dragoş Coman de la Arbore -1541- cu elementele sale de gotic . Am indus această observaţie deoarece voi apela la ea şi atunci când voi prezenta pictura din pronaosul şi pridvorul bisericii episcopale din Roman. De asemeni menţionez şi prezenţa pictorului grec Stamatellos Kotronas din insula Zakinthos care, la solicitarea lui Macarie, realiza în 1554 pictura bisericii mănăstirii Râşca, conform spiritului metafizic, ascetic al monahismului athonian . Nu în ultimul rând doresc să precizez că zugravii de icoane din Moldova erau recunoscuţi şi solicitaţi să picteze şi în Transilvania. Aceasta pentru că stilul lor era apropiat de cel din apus, în schimb erau plătiţi mai ieftin.
Pe parcursul veacului al XVII-lea şi în prima jumătate a celui următor nu există informaţii despre intervenţii care să modifice biserica construită de Petru Rareş. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când biserica ajunsese probabil într-un stadiu avansat de degradare, episcopul Ioanichie (1747-1769) iniţiază o serie de lucrări de refacere în zona turlei, altarului şi naosului, lucrări finalizate în timpul lui Leon Gheucă(1769-1786). Aceste intervenţii au fost descoperite în secolul XX, în timpul lucrărilor de restaurare, pe tencuiala ocniţelor de pe feţele bazei pătrate a turlei: ”Toader ficior Orsului Tichie l(ea)t 7275 (1767)”, “Ştefan leat 7286 august 11 (1778)”, “Grigore…1777”, “Ca sî se ştie de cându m-am suitu aicea episcop Leon la leat 1776” . Nu se poate aproxima în ce măsură au fost afectate turla, altarul şi naosul, însă vechea pictură nu a putut fi salvată din moment ce la scurt timp aceste zone au fost repictate în frescă. La începutul secolului al XIX-lea are loc o nouă intervenţie asupra arhitecturii, intervenţie calificată de către Melchisedek drept un act de vandalism. Deoarece biserica devenise prea mică pentru o populaţie a unui oraş în creştere, episcopul Gherasim dispune dărâmarea zidurilor dintre naos şi pronaos şi dintre naos şi pridvor. Era un obicei des întâlnit în epocă semn că Moldova înregistra o creştere demografică semnificativă. Alte exemple de biserici lărgite astfel avem la Suceava la biserica “Sfântul Ioan cel Nou”, la biserica mănăstirii Neamţ, la Slatina. Desigur Gherasim a avut şi alte contribuţii printre care iconostasul pictat în 1805 de Eustaţie Altini, dar şi achiziţionarea a unor diverse obiecte de cult pentru biserică. Odată cu dărâmarea zidurilor se repictează în ulei zona în care au avut loc lucrările, adică pereţii unde au aparut arcadele, turla până la ultimul registru şi calotele pronaosului. Această pictură nu se ridică însă la valoarea celei precedente.
Contextul cultural-artistic al secolelor XVIII-XIX, în Moldova, resimte acelaşi curent novator ca în Transilvania şi Ţara Românească. Dorinţa de emancipare se traduce în artă prin asimilarea formelor baroce, resimţite atât în arhitectură, cât şi în pictura de icoane. Detaşarea de modelele evului mediu propriu-zis ale cărei structuri nu mai puteau fi înţelese, ci doar perpetuate din inerţie, şi căutarea de noi modele, a determinat arta moldovenească să-şi îndrepte atenţia spre Occident de unde a preluat unele elemente, trecute iniţial prin filtrul grecesc sau rusesc.
Cu această afirmaţie sper că am reuşit să expun pe scurt evoluţia în timp a bisericii episcopale precum şi contextele în care aceasta a avut nevoie de restaurări, punctând de asemeni şi anumiţi centri de influenţă în realizarea lucrărilor. În continuare voi încerca să evidenţiez câteva aspect cu referire la arhitectura bisericii.













2.Arhitectura

Biserica Episcopiei Romanului reprezintă un monument tipic pentru arhitectura secolului al XVI-lea , care perpetuează şi prelucrează arhitectura din timpul lui Ştefan cel Mare. Ea preia modelul planimetric al bisericii mitropolitane “Sfântul Gheorghe” din Suceava care, la rândul său preluase modelul Putnei şi al Neamţului din timpul lui Ştefan cel Mare. Planul -triconcul tradiţional- cuprinde altarul, semicircular la interior şi poligonal la exterior, prevăzut cu anexele proscomidiei şi diaconiconului, naosul cu abside laterale circulare, pronaosul şi pridvorul. De reţinut este faptul că pridvorul este spaţios, cam de dimensiunile pronaosului, având astfel o importanţă egală cu naosul şi pronaosul. În secolul al XIX-lea sunt anexate două clădiri şi anume vesmântăria, în sud-est şi pridvoraşul în nord-vest. (anexa 2)
Despre sistemul de boltire ştim că a fost modificat în urma lucrărilor din secolul al XVIII-lea păstrându-se bolta moldovenească în cazul turlei, bolta altarului nemaifiind întâlnită în Moldova. Bolţile pronaosului şi pridvorului sunt dispuse în filă ca la majoritatea bisericilor contemporane ei, ceea ce ne conduce la concluzia că şi bolţile modificate erau până atunci dispuse astfel.
În altar întalnim o fereastră în axul absidei şi o ferăstruică în dreptul proscomidiei. Absidele naosului sunt prevăzute cu câte o fereastră, mărită ulterior , pronaosul cu patru ferestre mari, câte două la nord şi sud, iar în pridvor întâlnim două ferestre pe pereţii de sud şi vest, o fereastră astupată cu ocazia anexării pridvoraşului şi uşa, pe latura de nord. Toate ferestrele şi uşa reprezintă glafuri adânci operate în grosimea considerabilă a zidurilor. Pe latura de nord, între altar şi naos, zidul este străpuns de o deschidere marcată la exterior de o uşă cu însemnarea “Leon ep Rm 1781”, ceea ce a condus la presupunerea că ar fi fost realizată în timpul lui Leon Gheuca , dar la fel de bine putea fi doar înlocuită de acesta în timpul lucrărilor de restaurare. În partea opusă este deschis accesul spre veşmântărie în 1856.
În ceea ce priveşte sistemul constructiv vizibil în exteriorul clădirii (anexa 3), putem semnala cele şase contraforturi mari, cu trei etaje, executate în piatră, flancând, câte două, absidele laterale şi faţada de vest, precum şi micul contrafort, de asemenea etajat, din axul altarului- elemente gotice întâlnite la majoritatea bisericilor din veacul al XVI-lea-. Soclul bisericii prezintă un apareiaj din piatră brută şi este supraînălţat de un brâu. Turla, păstrând forma iniţială, octogonală, este aşezată astăzi pe o singură bază pătrată, rezultat al refacerilor, la care am făcut referire mai sus. Aceleaşi refaceri au făcut ca acoperişul să fie continuu, iar turla primeşte un acoperiş de tip “bulb de ceapă” . Despre decoraţiunile exterioare originale nu avem informaţii deoarece biserica a fost rezugrăvită în urma lucrărilor din secolul al XVIII-lea . Cert este că brâul (anexa 4) nu putea fi adăugat ulterior, aşa încât ader la părerea părintelui Scarlat Porcescu conform căreia brâul a fost preluat de cei care au zidit Dragomirna, fiind folosit drept model . Se întâlnesc şiruri de ocniţe şi firide , denticuli, medalioane circulare,(anexa 4) care apar la bisericile moldoveneşti din secolul al XVIII-lea printre care Doljeşti şi Bălăneşti din Neamţ şi “Sfinţii Teodori” din Iaşi. Acestea sunt influenţe baroce. Întâlnim şi un fronton neogotic ataşat pridvoraşului de pe latura de nord. În ceea ce priveşte chenarele ferestrelor din pronaos şi pridvor se pare că ornamentaţia gotică şi menourile au fost refăcute în secolul al XIX-lea . Chenarul în acoladă al uşii de intrare în pridvor, realizat în stilul Renaşterii, şi cel al uşii exterioare dinaintea proscomidiei, reprezintă singurele ancadramente originale păstrate la biserica episcopală din Roman (anexa 5). Acestea au fost precizările legate de arhitectura edificiului. În continuare mi-am propus să vă expun câteva idei cu privire la datarea picturii bisericii şi cu privire la cei care au realizat-o.









3. Datarea picturii şi identificarea pictorilor
3.1 Datarea
În acest subcapitol mi-am propus să elucidez controversele în ceea ce priveşte datarea picturii bisericii episcopale din Roman. Problema datării picturii originale a acestei biserici, pictură păstrată astăzi doar în pronaos şi pridvor, este controversată şi a generat două opinii diferite. Astfel, prima susţine ca perioadă a executării acesteia, a doua jumătate a secolului al XVI-lea aproximativ între anii 1550-1575. André Grabar propunea să se ia în considerare, până la un studiu detaliat al picturii Romanului, perioada cuprinsă între 1550 când s-au finalizat lucrările şi 1600, “data aproximativă”(la nivelul anului 1939) a picturilor de la Suceviţa, „care se aseamănă cu cele de la Roman, dar le sunt în mod sigur, posterioare” . I.D. Ştefănescu, după o analiză stilistică prealabilă, localiza data executării frescelor, pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Propuneri mai concrete au făcut Ion Teştiban şi preot Scarlat Porcescu , ei considerând că pictura a fost realizată în timpul domniei lui Iliaş. Vasile Drăguţ propune ca perioadă de datare domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, argumentând această datare de orientarea voievodului spre forme renascentiste ale culturii şi artei, în timp ce iniţiativa realizării picturii este atribuită călugărului cărturar Macarie.
Cea de-a doua opinie plasează datarea picturii originare a bisericii la începutul secolului al XVII-lea, în grupul Dragomirna-Suceviţa. Adepţii acestei teorii sunt Paul Henry şi Sorin Ulea care îşi argumentează punctul de vedere pe baza modalităţilor stilistice evoluate faţă de contextul din secolul al XVI-lea. Este greu de crezut că o biserică episcopală ar fi putut sta mai bine de jumătate de veac nepictată. Aşa că ader la opinia lui André Grabar, însă voi încerca să determin mai exact data la care a fost realizată pictura. Înainte de 1550 este cert că nu avea cum să fie realizată nefiind terminată construcţia. Anul 1600 apare în două inscripţii aflate la nivelul registrului de sfinţi cuvioşi (pronaos-peretele nordic) (anexa 6) şi mucenici (pridvor-peretele nordic) . Mi se pare suficient pentru a exclude ipoteza că pictura a fost realizată dupa 1600.
Fixând aceste extreme în continuare mi-am propus să ajung la data exactă prin excludere. Astfel, între 1550 şi septembrie 1552, evenimentele politice care s-au succedat cu violenţă şi rapiditate în Moldova reprezintă un motiv pertinent de a exlude aceşti doi ani pentru a data pictura. Este greu de imaginat că Iliaş sau Ştefan ar fi avut răgazul şi starea spirituală necesară pentru a declanşa o acţiune culturală de amploare cum ar fi pictarea unei biserici episcopale. Primul era prea preocupat de actul care va stupefia suflarea ortodoxă a Moldovei –trecerea la mahomedanism-, iar al doilea, în scurta perioadă petrecută pe tron, îşi îndreaptă atenţia spre reabilitarea familiei prin acţiuni împotriva ereticilor.
Domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, în două acte (septembrie 1552- 18 noiembrie 1561 şi martie 1564- 5 mai 1568), aduce un nou reviriment în viaţa artistică a Moldovei. Domnul, care întreprinde o activitate ctitoricească destul de însemnată exemplu fiind reconstrucţia bisericii mănăstirii Bistriţa (1554), construcţia mănăstirii Slatina (1558), a pridvorului bisericii ”Sfântul Nicolae” din Rădăuţi (1559) şi a turnului clopotniţă al bisericii ”Sfântul Dumitru” din Suceava (1560), precum şi noul catolicon al mănăstirii “Dochiariu” de la muntele Athos (1568) , se dovedeşte reale înclinaţii spre cultura şi arta Renaşterii italiene din care se inspiră, mai ales la Slatina. Diverse izvoare documentare atestă preocuparea directă a voievodului pentru procurarea celor mai bune culori din Polonia sau aducerea unor pictori de la Veneţia.
În prima parte a domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, episcopul de Roman, Macarie, care reuşeşte să se impună şi în faţa noului voievod deşi fusese favorit al lui Ştefan Rareş, va iniţia lucrări de pictură murală la biserica mănăstirii Râşca (1554) şi în pronaosul şi pridvorul bisericii mănăstirii Neamţ (1554-1557). La Râşca, Macarie preferă un pictor grec, Stamatellos Kotronas venit din mediul artistic athonit, capabil să impună picturii spiritul ascetic şi mistic specific programului iconografic gândit de Macarie. Fidel acestui program dogmatic şi didacticist, episcopul de Roman va reintroduce în pridvorul de la Neamţ ilustrări imnologice închinate Sfintei fecioare, reeditând experienţa din timpanele calotei pronaosului de la Dobrovăţ.
Atât de aprig interesat de evoluţia lucrărilor de construcţie a bisericii episcopiei în fruntea căreia era încă din 1531, să fi lăsat Macarie la voia întâmplării pictarea sa? Aici ader la ideea lui Vasile Drăguţ conform căreia printre actele ctitoriceşti realizate de Lăpuşneanu şi de Macarie se regăseşte şi pictarea bisericii episcopale din Roman. Cel mai probabil lucrările erau în toi atunci când Macarie moare în 1558. Altfel cum s-ar explica că cel care a avut ideea de a reprezenta “Scara lui Ioan Sinaitul” pe faţada de la Râşca în speţă un tradiţionalist, să accepte o pictură inovatoare precum cea din pridvorul bisericii de la Roman. Mai degrabă un mirean, Alexandru Lăpuşneanu, cu vederile sale renascentiste ar fi autorul planului programului iconografic de la Roman. Această propunere de datare este susţinută de de programul unitar simbolico-didacticist din calota pridvorului, dar şi de elemente stilistice de sorginte occidentală care au dat naştere celor mai evoluate reprezentări peisagistice din tot arealul picturii medieval româneşti, prefigurate de imagini asemănătoare, dar sporadic ce-i drept, în frescele de la Râşca. De asemeni nu consider că pictura de la Suceviţa este contemporană cu pictura bisericii „Sfânta Vineri.” La Suceviţa se reflectă o influenţă rusească mai mare la nivelul programului iconografic. Punctele comune întâlnite la cele două programe iconografice pot fi interpretate prin prisma modelului reprezentat de pictura de la Roman pentru cea de la Suceviţa. Nu ştiu în ce măsură această datare şi anume 1558 este cea exactă, dar aceste argumente expuse până acum m-au îndreptat spre aceasta.
Referitor la cel de-al doilea program pictural există mai puţine controverse. Se încadrează în pictura celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. A fost realizat după ce principiile lui Panayotis Doxarás, enunţate în tratatul său de pictură, iradiaseră arta balcanică. Coroborând această afirmaţie cu informaţiile referitoare la lucrările de refacere a turlei şi a bolţii altarului propun restrângerea datării undeva în jurul anilor 1780. În orice caz, în anul 1805 când episcopul Gherasim Clipa înlătura pereţii despărţitori ai compartimentelor bisericii, pictura exista, căci stratul ulterior de ulei ce a finisat modificările acoperă inscripţiile scenelor din apropiere. Acestea fiind spuse despre datarea picturii de la Roman misiunea noastră se apropie de sfârşit. În ultima parte a lucrării doresc să lămuresc câteva aspecte cu privire la pictorii care au lucrat la zugrăvirea bisericii.

3.2 Zugravii

Am stabilit deja că biserica episcopală din Roman a fost pictată cel mai probabil în anul 1858, adică în cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Fireşte întrebarea următoare este cine a pictat biserica? Răspunsul sper că îl vom avea la finalul acestei lucrări.
Când Alexandru Lăpuşneanu solicita Veneţiei pictori “pentru a împodobi în Moldova sfintele lăcaşuri ale lui Dumnezeu”, el preciza că aceştia trebuie să fie “meşteri...potriviţi pentru astfel de opere” . Ar fi exagerat să ne închipuim că un domn care continua politica antieretică a înaintaşului său, persecutând mai ales pe luterani şi armeni, alegea pictori de confesiune catolică pentru pictarea bisericilor moldoveneşti. În aceeaşi situaţie se aflau si grecii din confreria din Veneţia care au refuzat pe pictorii italieni atunci când şi-au pictat biserica “Sfântul Gheorghe”, angajând pentru această lucrare pictori cretani.
Faptul că la Roman au fost folosite mijloace de expresie artistică occidentale, m-au făcut să cred că pictorul principal ar putea fi din mediul şcolii cretane de pictură. De asemeni la fel de plauzibilă mi se pare şi ipoteza ca pictorul să fie român, având precedentul de la Arbore, în persoana lui Dragoş Coman, cel care dovedise reale cunoştinţe de gotic internaţional. Iar pictura moldovenească cunoştea deja modelul cretan prin prezenţa lui Stamatellos Kotronas la Râşca. Şi, în sfârşit, de ce să nu presupunem că Alexandru Lăpuşneanu, care construise la Slatina un mic nucleu urbanistic de tip renascentist, o piaţetă între biserică şi casa domnească, amplasând aici şi o fântână din marmură şi-ar fi adus din călătoriile sale prin Europa gravuri şi chiar picturi ce ar fi putut reprezenta un model pentru pictorul de la Roman. În fond fizionomiile personajelor rămân familiare frescelor moldoveneşti. Compoziţiile echilibrate şi gama cromatică luminoasă reprezintă principiile fundamentale pe care se bazează pictorul bisericii “Sfânta Parascheva” din Roman. Zugravul de la Roman nu a făcut şcoală în contextul artei moldoveneşti şi de aceea este dificil să-i stabilesc locul în cadrul evoluţiei picturii de aici, indiferent dacă a fost el grec sau şi mai probabil român ce practica stilul şcolii artei cretano-veneţiene. Pictorii Suceviţei, fraţii Ioan şi Sofronie, au aplicat câteva dintre principiile expresiei plastice experimentate la Roman şi anume compoziţia desfăşurată pe mai multe planuri, în peisaj, verva narativă. Sunt imitate, ce-i drept mai simplificat caravelele de la biserica din Roman. Nu poate fi însă vorba de aceeaşi pictori deoarece pictura de la Suceviţa este realizată la aproximativ o generaţie după cea de la Roman. Distrugerea frescelor de la Bistriţa şi de la Slatina mă împiedică să cunosc momentul stilistic prezent în Moldova lui Lăpuşneanu. Fiind singura care a rezistat peste veacuri pictura de la Roman apare ca o enclavă cu puţine punţi de legătură spre ansamblul artei moldoveneşti. De aceea consider că pictorul de la Roman a fost un mare novator şi totodată un om de geniu. Numele său rămâne o enigmă la ora actuală în lipsa unor noi informaţii. Poate în spiritul vremurilor nici nu contează numele lui, important fiind ceea ce ne-a lăsat.
Cea de-a doua problemă ce trebuie elucidată este cea a pictorilor celui de-al doilea program. Lipsa unor cercetări sistematice în ceea ce priveşte pictura din Moldova secolului al XVIII-lea mă împiedică să formulez o opinie fermă şi în acest caz. Şi de această dată influenţele occidentale sunt evidente. Acest fapt nu este de mirat şi nici nu trebuie văzut ca un import spontan ci dimpotrivă el reprezintă produsul unui proces îndelungat de contacte cu lumea artistică occidentală, dovadă a acestui proces fiind cărţile ilustrate, precum Biblia lui în imagini gravate, a lui Christoph Weigel, ce a constituit o sursă de inspiraţie pentru iconarii din ţările româneşti. De acest model s-a folosit şi zugravul Nicolae Moscovli, în 1784, când a pictat tâmpla veche a bisericii episcopale din Huşi, adaptând tradiţiei icoanei româneşti elemente de perspectivă liniară, corect rezolvate. Vreau să precizez că Nicolae Moscovli redacta inscripţiile scenelor în limba greacă, situaţie tipică secolului al XVIII-lea, când, ca urmare a domniilor fanariote, se înregistrează o infiltrare a elementului grecesc în cultura românească. Astfel, prezenţa inscripţiilor greceşti pe icoanele din ţările române ca şi în cele slave, nu sunt suficiente pentru a considera că pictorul era grec, ci mai degrabă ucenicul local mersese la o şcoală grecească sau pur şi simplu ca ecou a unei mode. Şi la Roman întâlnim aceeaşi situaţie. Aproape toate inscripţiile din naos şi o parte a celor din altar sunt redactate în greceşte. Aşadar afirmaţia lui Manolis Chatzidakis care susţine că, ”cu timpul limbajul artistic în ţările balcanice devine din ce în ce mai uniform” are aplicabilitate şi în Moldova.
La Roman se disting două execuţii diferite din punct de vedere calitativ. Cel mai probabil artistul principal a lucrat în naos, unde găsim pictura cea mai bună. Presupun că pictorii au fost români şi de această dată. De această dată afirmaţia mea este susţinută de un pomelnic al zugravilor aflat pe nişa estică a proscomidiei:”Pomeneşte Doamne pe robul lui Tău Ioan Zugrav şi cu tot neamul lui, Gheorghe, Iosif, cu tot neamul lui, Miriuţă cu tot neamul, Ioanu, Anastasie”. (anexa 7)
Sfârşitul secolului al XVIII-lea marchează momentul de tranziţie de la arta zugravilor de biserici şi icoane, la cea a “zugravilor de subţire”, artă ce se laicizează pe măsură ce se înaintează în veacul următor. O dovadă elocventă a acestei evoluţii o constitue însăşi comparaţia dintre pictura naosului şi cea a iconostasului, donat de Gherasim Episcopul, pictat de către Eustaţie Altini la aproximativ două decenii după realizarea picturii murale. În finalul acestei lucrări voi emite câteva concluzii menite să fixeze ideile expuse până acum.





4.Concluzii

Catedrala episcopală din Roman, în forma sa de astăzi a fost clădită la mijlocul veacului al XVI-lea. Ea mărturiseşte în conţinut apartenenţa la gândirea estetică de tradiţie post-bizantină, dar prevesteşte, prin formă, principiile unui limbaj vizual care tatonează zonele necunoscute, atunci pe aceste meleaguri,ale artei mimesis-ului.
Consider că această biserică stă sub semnul inovaţiei, mai mult sau mai puţin afişată. Arhitectura, deşi respect, în general, linia tradiţională, adduce noutatea supralărgirii pridvorului, cu toate implicaţiile inerente în planul semnificaţiei, precum şi inovaţia, pentru Moldova, a segmentării faţadelor printr-un brâu median.
Pictura manifestă un asemenea spirit novator, încât nu şi-a găsit correspondent până în zorii modernităţii. Savuroasa lume de imagini din pronaos şi pridvor însufleţeşte spaţiul auster al edificiului religios, degajând o intensă căldură, o căldură tonifiantă căreia îi este străină orice restricţie. Chiar şi scenele de martiriu, care aveau pentru omul medieval un rol educativ, aici la Roman par mai pline de sensibilitate. După două veacuri, parcă în consonanţă cu vechea pictură novatoare pentru timpul ei, ctitori şi artişti din alt ev istoric, îşi vor dezvălui propriul crez estetic determinat de schimbările petrecute în mentalul colectivităţii umane.
Dacă zugravii din secolul al XVI-lea rămân anonimi, cei din secolul al XVIII-lea sunt pomeniţi în pomelnicul lor. Ce îi leagă? Se pare că spiritul lor novator şi formaţia de sorginte grecească. Eustaţie Altini ne lasă peste timp o mostră a statutului pictorului în zorii modernităţii româneşti, semnându-se pe pictura realizată de el în 1805.
Graniţele impuse de timp între omul contemporan şi cel medieval sunt doar aparente. Mesajul transmis peste timp prin imagini de cel medieval a fost tradus de omul modern în termenii care îi sunt familiari.

DAVID RICARDO (1772-1823), un pionier al liberalismului

DAVID RICARDO (1772-1823),
un pionier al economiei politice


1.Argument

Aşa cum reiese din titlul lucrării, acest demers al meu va face referire la orientarea economică liberală a lui David Ricardo. Voi încerca în textul acestei lucrări să schiţez, atât cât îmi permit cunoştinţele mele de economie politică, o aşa numită doctrină a lui David Ricardo aşa cum reiese ea din opera fundamentală a sa Despre principiile economiei politice şi impunerii . Este un demers îndrăzneţ deoarece formaţia mea este de medievist, însă citind unele lucrări despre liberalism la cursul general de istorie modernă am acumulat unele cunoştinţe despre liberalism. Aşa am intrat în contact cu opera lui David Ricardo în timpul unei discuţii în cadrul unui seminar de istorie modernă. Desigur altele erau priorităţile mele, iar discuţia nu a fost concretizată cu un text scris. Astăzi însă voi expune şi în scris unele din ideile vehiculate la acel seminar. Datorită antecedentelor aşadar, nu am ezitat prea mult în alegerea acestui subiect pentru această lucrare.
Sursa principală pe care se bazează acest demers este aşa cum am specificat mai sus lucrarea fundamentală a lui David Ricardo. De la ea voi porni munca mea de identificare de elemente ale liberalismului în gândirea lui Ricardo. Desigur formaţia mea de istoric nu mă ajută să pot lucra doar pe baza textului ricardian, de aceea am apelat atât la lucrări speciale dedicate lui Ricardo cât şi la o serie de lucrări generale referitoare la liberalism. Aceste lucrări sunt enumerate la finele lucrării în referinţele bibliografice.
Odată explicate aceste detalii de ordin metologic vreau să vă comunic că lucrarea în sine cuprinde 2 părţi majore: prima va face referire la bio-bibliografia lui David Ricardo, iar ce-a de-a doua la contribuţiile lui Ricardo la dezvoltarea economiei, aşa cum reies din textul Principiilor. Vom vedea în ce măsură propunerile sale pot fi considerate liberale şi dacă ele au avut aplicabilitate în practică. De asemeni lucrarea cuprinde acest argument şi o serie de concluzii pe care le-am desprins în urma lecturii lucrărilor studiate.
Înainte de a purcede la schiţarea bio-bibliografiei autorului mai doresc să fac câteva precizări. Şi anume doresc să explic termenii doctrină şi liberalism, deoarece aceşti doi termeni formează osatura acestei lucrări. Aşadar doctrina reprezintă o concepţie închegată, coerentă care pe baza anumitor principii interpretează realitatea înconjurătoare, reflectă interesele şi poziţiile unor grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare. Doctrina politică se poate aprecia ca un sistem coerent de idei, ca o concepţie politică închegată privind organizarea şi conducerea societăţii pe baza unui sau a unor principii călăuzitoare. Orice doctrină politică este dublată de o doctrină economică. Doctrinele politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii se bazează pe doctrine economice de piaţă liberă. Doctrinele politice dictatoriale au la bază doctrine bazate pe economia centralizată, pe amestecul făţiş al statului în economie. În această lucrare voi identifica elemente ce pot constitui părţi ale unei doctrine economice de piaţă liberă.
Liberalismul îşi are etimologia în limba latină şi înseamnă ceea ce-i este caracteristic omului liber şi reprezintă un mod de gîndire şi activitate, pentru care e caracteristic independenţa în ce priveşte tradiţiile, obiceiuri, dogme, tendinţa şi capacitatea de autodeterminare activă în lume, totalitatea învăţăturii politico-ideologică, a programelor care pun drept scop lichidarea sau slăbirea diferitelor forme de constrângere a individului de către stat şi societate. În sens conceptual – lipsa unor prejudecăţi de grup, de clasă, naţionale…, toleranţă, cosmopolitism, umanism, individualism, democratism, sublinierea valorilor personalităţii. În sfera politică se bazează pe recunoaşterea drepturilor omului, diviziunea puterii legislative şi executive, libertatea alegerii activităţii, libertatea concurenţei iar în sfera economică cere anularea reglementării şi restricţiei din partea puterii de stat, libertate pentru iniţiativa personală, dreptul la proprietate.
Odată induse şi aceste specificaţii, voi continua cu o succintă schiţă a vieţii şi operei lui David Ricardo. Am considerat esenţial acest capitol deoarece pentru a înţelege ce a dorit să exprime autorul în textele sale trebuie să ştii în primul rând din ce mediu provine, de ce a scris şi neapărat ce a scris.










2. Viaţa şi opera lui Ricardo

În aprilie 1817, după o muncă de doi ani, începută la insistenţele prietenilor cu scopul de a dezvolta un anterior apărut “Eseu asupra profitului”, David Ricardo tipărea la Londra “Despre principiile economiei politice şi impunerii”. Cartea devine repede o lucrare clasică a gândirii economice, marcând apogeul economiei politice din acea perioadă. David Ricardo completa astfel doctrina economică reprezentată până atunci de William Petty şi Adam Smith.
A fost al treilea din cei 17 copii ai lui Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol , iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabilit ulterior, pe la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa comunităţii evreilor spanioli de aici. Aici în capitala Angliei se naşte la 18 aprilie 1772 David Ricardo. La 11 ani tânărul este trimis de părinţi la scoala “Talmud Tora” de pe lângă sinagoga portugheză din Amsterdam . La 13 ani se întoarce în Anglia, mai ia un an lecţii particulare, după care intră ca practicant în biroul de schimb al tatălui său . La 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi prestigiu pentru a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie, deoarece îl preocupă evoluţia revoluţiei industrial. El considera necesară cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect practic, cât şi teoretic, precum şi implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societăţii engleze. Fără cunoştinţele temeinice în domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu de conceput pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va căpăta prin autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă (pe care a evaluat-o chiar la cifra de 40 milioane franci, care ar fi enormă pentru acea perioadă, dar este probabil o sumă exagerată) , fiindu-i de folos şi discuţiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care le-a organizat şi subvenţionat. În această atmosferă de efervescente căutări, la vârsta de 27 de ani, David Ricardo – omul de afaceri experimentat- ia în mână prima lucrare ştiinţifică de economie. Este vorba de “Avuţia naţiunilor” a lui Adam Smith, pe care o găseşte întâmplător la un prieten. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va incadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii, teoria rentei funciare, teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajele relative în schimburile dintre ţări.
La vârsta de 38 de ani, ca urmare a războaielor contra Franţei care provocaseră o “depreciere a biletului de banca ” (deprecierea bancnotelor), publică primul său studiu în 1810 “Despre marele preţ al monezii ca probă a deprecierii biletului de bancă”(The High Price of Bullion) în care demonstrează ca urcarea preţului aurului este consecinţa deprecierii bancnotelor. Lucrarea stârneşte un interes considerabil. Reacţia oficialităţilor duce la formarea celebrului “Bullion Committee” (Comitetul parlamentar al aurului), al cărui raport confirmă în esenţă tezele lui Ricardo. S-a susţinut că pamfletele şi lucrările lui Ricardo, din această perioadă de început a activităţii sale ştiinţifice, nu lăsa să se întrevadă gânditorul profund din “Principii” (Despre principiile economiei politice si impunerii). Apariţia “Principiilor” în 1817 reprezintă cel mai important eveniment în dezvoltarea gândirii economice premarxiste. Cartea cuprinde 32 de capitole. Esenţa concepţiei ricardiene se concentrează în primele 6 capitole ale lucrării şi întregită cu unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută şi valoare de schimb”(1823) scris în ultimul an al vieţii sale. Am observat până acum că David Ricardo a fost un om cult, proprietar, gânditor, economist. De aceea în continuare voi reliefa contribuţia sa explicită la dezvoltarea gândirii economice.

3. Contribuţia lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice liberale

Ricardo remarca in “Prefaţa” lucrării sale fundamentale că o serie de economişti iluştri dinaintea sa (Turgot, Stewart, Smith) sau contemporani de-ai săi (Say, Malthus, Sismondi) au clarificat problemele producţiei, dar că au rămas multe probleme neclare în ce priveşte repartiţia venitului naţional între categoriile sociale cu interese foarte diferite şi că cele mai multe neclarităţi există în legătură cu renta funciară şi consecinţele ei asupra celorlate venituri (salariul, profitul), precum şi asupra politicii fiscale a statului. Din aceste considerente, David Ricardo afirma că “a determina legile care reglementează această distribuţie constituie principala problemă în economia politică” , dat fiind şi faptul că economiştii dinaintea lui “oferă totuşi prea puţine lămuriri satisfăcătoare cu privire la mişcarea naturală a rentei, profitului si salariilor” . Cheia întelegerii repartiţiei venitului naţional o constituie, în viziunea lui Ricardo, teoria valorii bazată pe muncă, iar inceputul acestui demers teoretic constă în analiza rentei funciare. Din această cauză, după ce şi-a expus ideile de bază cu privire la valoare şi preţ, în capitolul I al principalei sale lucrări, Ricardo se ocupă de analiza rentei funciare, inclusiv renta minelor, în capitolele II şi III ale lucrării, polemizând pe această temă cu ideile lui A. Smith şi Th. R. Maltus
în capitolele XXIV şi XXVII. Ricardo consideră că modificările care intervin în mărimea rentei funciare pe măsura dezvoltării societăţii influenţează întregul proces al repartiţiei veniturilor naţionale: în mod direct, mărimea salariilor muncitorilor şi indirect, mărimea profitului proprietarilor.
În continuare voi insista asupra teoriei rentei funciare. Definind notiunea Ricardo scrie că “renta funciară este acea parte din produsul pământului care se plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originare şi indestructibile ale solului. Ea este, totuşi, adeseori confundată cu dobânda şi profitul capitalului, iar în limbaj popular termenul este folosit pentru a desemna tot ceea ce este plătit anual de către arendaş landlordului” Împrejurarea socială sau condiţia care face posibilă formarea şi plata rentei funciare este proprietatea privata asupra pământului. Dacă pământul ar fi liber, arată Ricardo, nu s-ar plăti renta funciară, aşa cum s-a întamplat la începuturile colonizării unor ţinuturi neocupate. Cauzele care explică formarea rentei funciare sunt legate, după aceeaşi părere, de faptul că pământul este limitat ca întindere, este de calităţi diferite, şi are poziţii diferite în raport cu piaţa, precum şi datorită faptului că în timp s-a trecut la cultura unor suprafeţe de pământ tot mai puţin fertile, cu randamente descrescânde. David Ricardo sesizează şi combate unele ambiguităţi din gândirea lui A. Smith în legătură cu renta funciară şi relaţia ei cu valoarea şi preţul mărfurilor produse în agricultură. Ricardo nu este de acord cu cei care susţin că renta funciara este un dar al naturii şi nici cu părerea lui Smith că renta ar fi una din cauzele preţurilor ridicate ale produselor agricole. După părerea lui Ricardo, renta izvorăşte din faptul că în agricultură se întrebuinţează o cantitate mai mare de muncă, cu un rezultat proporţional scăzut, ceea ce înseamnă că renta funciară nu este o cauză a valorii, ci o consecinţă a valorii mai mari a produselor agricole, este o parte nou creată de muncitorii din agricultură. “Dacă se ia în cultură pământul de calitate inferioară, valoarea de schimb a produselor agricole va urca din cauză că pentru producerea lor se cere mai multă muncă” , deci “renta provine în mod invariabil din întrebuinţarea unei cantităţi suplimentare de muncă cu un rezultat proporţional mai scăzut”.”Este de admirat în asemenea judecăţi, scriu Gide şi Rist, subtilitatea dialectică prin care Ricardo reuşeşte să explice un venit independent de orice muncă-că renta- tocmai prin legea care spune ca orice valoare vine prin muncă”. Şi pentru a demonstra mai convingător acest lucru, Ricardo explică mecanismul formării rentei funciare, pornind de la mecansimul formării preţurilor pe baza valorii mărfurilor sau a muncii încorporate în ele: “Valoarea de schimb a tuturor mărfurilor, fie că sunt fabricate, fie că sunt produse ale minelor sau produse ale solului, este intotdeauna reglementată, nu de cantitatea mai redusă de muncă care ar fi suficientă pentru producerea lor în condiţiile cele mai favorabile şi de care profită exclusiv cei care au înlesniri speciale de producţie, ci de cantitatea mai mare de muncă întrebuinţată în mod necesar pentru producerea lor de acei care nu au asemenea înlesniri, de acei care continuă să le producă în condiţiile cele mai nefavorabile – înţelegând prin condiţiile cele mai nefavorabile, acelea în care cantitatea de produs cerută face însă necesară continuarea producţiei” . Mai pe scurt, preţul mărfurilor se formează pe baza valorii, determinată de timpul de muncă necesar, adică în viziunea lui Ricardo, timpul cel mai îndelungat. Întrucât timpul de muncă cheltuit pentru o unitate de produs pe terenurile mai fertile este mai mic decât timpul necesar la nivelul întregii economii, rezultă că apare o diferenţă între preţul de vânzare pe piaţă şi valoarea individuală mai mică a produselor agricole de pe terenurile mai fertile, diferenţa care îmbracă forma unui surplus de valoare sau profit suplimentar. Din acest profit suplimentar încasat de arendaş se plăteşte renta funciară. De aceea, spre deosebire de Smith, Ricardo scrie că “Grâul nu este urcat fiindcă se plăteşte renta, ci se plăteşte renta fiindca grâul este urcat”.Urmărind modificarea rentei funciare în timp, Ricardo semnalează tendinţa de creştere a acesteia pe măsura sporirii avuţiei, a creşterii acumulării de capital şi a sporirii populaţiei, deci pe măsura creşterii de produse agricole pe piaţă.
Conceptia lui Ricardo despre salarii şi tendinţa lor în timp se înscrie pe linia formulată de Adam Smith. El consideră că munca este o marfă care se vinde şi se cumpără pe piaţă, deci că ea are atât valoare (preţ natural), cât şi preţ (preţul pieţei). Salariul nu este altceva decât numele care se dă preţului pe care-l are munca pe piaţă. “Preţul natural al muncii este acel preţ care este necesar pentru a da posibilitate muncitorilor atât să se întreţină, cât şi să-şi perpetueze rasa, fără nici o creştere sau scădere… preţul natural al muncii depinde de preţul alimentelor, al obiectelor de primă necesitate şi lucrurilor de confort cerute pentru susţinerea muncitorului şi familiei sale” . Dinamica salariilor este strâns legată, după părerea lui Ricardo, de creşterea bogăţiei, acumularea de capital, creşterea preţurilor la produsele agricole, inclusiv a rentei funciare şi se împleteşte strâns cu dinamica demografică. Cea mai importantă contribuţie a lui Ricardo la analiza salariilor o constituie dezvăluirea interacţiunii dintre mişcarea lor şi mişcarea rentei funciare, ceea ce îl conduce spre concluzia că beneficiarii celor două venituri se găsesc în situaţii diametral opuse: “condiţia muncitorului, în general, se va înrăutăţi, iar aceea a landlordului se va îmbunătăţi”, ceea ce înseamnă că o creştere a salariului nominal este însoţită de o scădere a salariului real(în produse) datorită scumpirii produselor agricole, respectiv a creşterii rentei funciare.
Ca şi Smith, Ricardo utilizează noţiunea de profit în dublu sens : ca expresie a întregului plusprodus sau surplusul de valoare care rămâne după ce s-au scăzut salariile din valoarea nou creată de muncitori, şi ca venit specific al industriaşilor, arendaşilor şi comercianţilor, deci în sensul ei de profit propriu-zis.Problema centrală care l-a preocupat pe Ricardo, în legătură cu profitul, a fost cauza variaţiei permanente a ratei profitului, şi implicit a ratei dobânzii, precum şi tendinţa ei pe termen lung. Pentru a clarifica această problemă, Ricardo s-a referit, în prealabil, la rolul profitului în mecanismul de reglare şi funcţionare a economiei moderne de piaţă. În acest sens Ricardo arată că profitul constituie motivaţia şi mobilul întreprinzătorilor în activitatea lor economică.” Arendaşul şi fabricantul nu pot trai fără profit, mai mult dacat poate trăi muncitorul fără salariu”. Cauza imediată sau directă a variaţiei profitului, este după părerea lui Ricardo, modificarea salariilor: “în proporţia în care salariile cresc vor scădea profiturile”. Cauza ultimă care imprimă mişcarea în sensuri opuse a salariilor şi a profitului, este creşterea preţurilor la produsele agricole, şi implicit a rentei funciare. “O urcare a preţului grâului, care sporeşte salariul în bani al muncitorului, micşorează valoarea în bani a profitului arendaşului”, iar în altă parte arată că “profitul obţinut din agricultură ca şi cel din industrie este micşorat printr-o urcare a preţului produselor agricole, dacă aceasta este insoţită de o urcare a salariilor”. Sintetizând cauzele variaţiei profitului, Ricardo arată că “tendinţa naturală a profitului este deci de scădere”. Plecând de la tendinţa de scădere a ratei profitului, Ricardo a manifestat îngrijorare în legătură cu perspectivele sistemului economic modern, sugerând scăderea şanselor de acumulare a capitalului şi investirea lui profitabilă în economie, respectiv a creşterii economice, ceea ce i-a atras calificativul de “economist pesimist”, iar ştiinţei economice atributul de “ştiinţa sumbră” . Preluând noţiunea de cost comparativ, Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii, dar, spre deosebire de Smith, ce consideră această lege universal-valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază altă lege, respecţia aceea a costurilor comparate şi al avantajelor relativ reciproce.
Teoria ricardiana a comerţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici necesar şi nici posibil ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Este mai raţional, ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite. Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat în unităţi de timp de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective.

4. Concluzii:
Am observant analizând câteva dintre principiile lui Ricardo, deoarece timpul şi nici pregătirea nu mi-au permis să le analizez pe toate, că întradevăr acestea au fost revoluţionare pentru economia modernă. Că sunt liberale este lesne de înţeles dacă privim principalele caracteristici ale liberalismului clasic. Ca David Ricardo se considera liberal nu ştim şi nu vom şti vreodată.
David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul respectiv de nivelul la care se desfăşoară acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege universal – valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că, pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate şi al avantajelor relative reciproce.
Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială a manifestării principiului avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat, atât alocarea optimă a resurselor în producţie, cât şi avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei “armonii universale” a intereselor acestora.
În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui
mai mic dezavantaj absolut.

Târgul Romanului

Bisericile ortodoxe din târgul Romanului.
De la zidire până în zorii modernităţii


Cuprins:

I.1.În loc de prefaţă

2.Târgul...

3.zidirile...

4. în loc de concluzii…
Bisericile ortodoxe din târgul Romanului.
De la zidire până în zorii modernităţii


I.1.În loc de prefaţă…
Prima zicere, cu greutate de document, despre această statornică aşezare(Roman) era zugrăvită cu mai bine de şase secole înainte ca această scriere să vadă lumina zilei. De atunci s-au rostogolit anotimpuri şi s-au străduit oameni,lăsând în urma lor zidiri de piatră,fulgere de gand şi morminte de amintiri. S-au topit de atunci şase sute şi mai bine de generaţii de zăpezi şi tot de atâtea ori frunzişurile verii s-au înveşmântat în giulgiul de aur al toamnelor. Iar în mijlocul acestui uimitor ritual al clepsidrei ,vechea aşezare muşatină a rămas pe mai departe aici, statornică şi încărcată de har, mereu aceeaşi si mereu o alta. Drumul urbei natale prin istorie mi-am propus să-l zugrăvesc sperând să fiu obiectiv în relatarea mea.
“S-a scris cartea în anul şase mii nouă sute deplin,
luna martie în 30 de zile,îin cetatea noastră, a lui Roman Voievod”
(finalul hrisovului emis de cancelaria Moldovei în data de 30 martie 1392)

Aşa termin de citit într-o după-amiază rece de octombrie “certificatul de naştere” al urbei zisă muşatină. Muşatină pentru că uricul este scris de diac din porunca lui Roman I Voievod, fiind practic prima atestare documentară(ajunsă la noi prin negura istoriei) a târgului Roman. Nu mi-am propus să analizez în această lucrare uricul în sine, ci doar partea sa de final unde se face referire la oraş, subiectul acestei lucrări.Am speranţa că în viitor ma voi opri şi asupra altor informaţii preţioase amintite aici, de exemplu prima folosire a toponimului Bucovina sau existenţa Ţării Moldovei “de la munte până la mare” încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea. Mi-am propus, în schimb să surprind câteva aspecte din viaţa oraşului de la atestare şi până în zorii modernităţii urmărind în principal creionarea unei istorii a bisericilor din acesta. Nu voi purcede la o înşiruire cronologică a anumitor evenimente (în patru secole se petrec n lucruri) însă voi încerca să creionez o imagine a unui oraş bland,în care aparent nu s-a întamplat nimic , dar unde istoria te insoţeşte la tot pasul.
Romanul se poate mândri ca fiind printre primele oraşe româneşti al cărui “curriculum vitae”(cronică) s-a tipărit încă din epoca modernă prin strădania celui care a fost episcopul Melchisedec Ştefănescu, un cărturar desăvârşit. Populaţia târgului nu alcătuia un tot din punct de vedere etnic. Alături de nucleul de români se aflau negustori sau chiar meşteşugari apuseni(acestora le-a fost atribuită ceramica cenuşie descoperită de arheologi în oraş ), armeni coborâţi din valul ce colonizase Galiţia şi Moldova de Nord, ca şi evrei ce găseau climat prielnic în acest oraş deschis al Ţării de Jos, unde mult mai târziu austriecii îşi stabileau efemera lor administraţie în cursul unuia din multele războaie între ei, muscali(ruşi) şi otomani.
Începând precum diacul sau cronicarul cu o “cruce-ajută” ma rup de prezent şi mă lansez în căutarea şi cercetarea Romanului de altădată.În prezent voi reveni la finele acestei lucrări când cu voia dumneavoastră o voi supune spre audiţie.



I.2.Târgul...

În documentele epocii medievale din Moldova aşezările de tip urban sunt întâlnite sub două denumiri:târguri şi oraşe.Cercetătorul Constantin C. Giurescu şi-a exprimat părerea că noţiunea de târg semnifică localităţile în care avea loc schimbul încă din secolele VI-X, adică încă din timpul conviţuirii româno-slave .Dat fiind faptul că termenul este de origine slavă si desemnează locul unde avea loc schimbul este posibil ca această ipoteză sa fie veridică.Începând cu secolul al X-lea, târgurile au început să se extindă atât ca suprafaţă cât şi ca număr de locuitori . În perioada invaziilor pecenegilor, cumanilor,iar apoi a tătarilor -poate paradoxal- reţeaua de târguri se extinde astfel încât atunci când se întemeiază statul Moldovei “există o întreagă reţea de târguri pe tot teritoriul cuprins între Carpaţi şi Marea Neagră ”. Romanul este se pare unul din aceste târguri conform descoperirilor arheologice fiind mai vechi de anul 1392, cand este atestat documentar oraşul.În următoarele rânduri voi încerca să expun unele din teoriile cu privire la începuturile acestui târg moldovenesc.
Într-o primă fază a afirmării sale în viaţa internaţională, problema originii oraşului părea extrem de simplă. Niccolo Barsi, un călător italian care a străbătut Moldova în anii 1633-1639 scria: “mai e şi oraşul Roman, numit astfel de la Roma, primii întemeietori ai acestuia fiind romanii” . Aproximativ în aceeaşi perioadă (între 1644 şi 1647, când ne-a vizitat ţara), Marco Bandini considera, de asemenea, că Romanul este “o nouă Romă, numită astfel de către colonii aduşi din Italia, în Dacia, deoarece păstrează numele acela” .
“În vremurile de demult Moldova era împărţită în trei părţi: cea de jos, cea de sus şi Basarabia, în care se numărau, luate la un loc, 23 de ţinuturi mai mici... Cel dintâi, pe care cetele din neamul lui Roman, întoarse din Transilvania l-au luat în stapânire după năvălirea lui Batie, dându-i numele cel vechi”, a fost acela al Romanului. “În acest ţinut, acolo unde se întâlneşte Siretul cu Moldova, se află Romanul, peste care domnul a pus doi pârcălabi”. Dimitrie Cantemir avanseaza şi părerea ca iniţial oraşul ar fi avut o altă vatră, pe locul cetăţii Smederova, unde Ştefan cel Mare a reînnoit cetatea. Dincolo de faptul ca era o încercare de explicare a numelui pe care aceasta îl inregistreaza în documente “Cetatea Noua” , ideea a dat naştere unei ipoteze privind mutarea vetrei oraşului de pe malului stâng al Siretului, unde se află cetatea Smederova, pe actuala vatră, între râurile Moldova şi Siret .
De-a lungul perioadei următoare, istoricii au înaintat diferite ipoteze privind originea oraşului. Astfel, bazându-se pe informaţiile luate de la Antonio Bonifinius, austriacul Andreas Wolff era convins că Romanul a fost intemeiat de împăratul Traian şi că la început s-a numit Forum Romanorum. Tot o “colonie intemeiată de Traian” considera Romanul şi Dionisie Fotino. Potrivit lui, oraşul s-ar fi numit iniţial Pretoria Augusta şi abia pe urmă Roman. Combatându-i pe cronicarii care considerau ca oraşul ar fi fost intemeiat de Roman I, el susţinea că atunci când Roman domnea, târgul avea o vechime de o mie de ani, cam din vremea când, învingându-i pe geţi, împăratul Claudius II Goticul ar fi colonizat Moldova cu romani. Şi Nicolae Iorga a preluat, la un moment dat, informaţiile cronicarilor moldoveni, aratând că oraşul Roman poartă numele voievodului care a întemeiat cetatea lângă apa Moldovei şi anume fratele lui Petru Muşat: “Roman Vodă, urmaşul lui Petru şi tovaraşul lui de stapânire, a şi întemeiat, ca să arate până unde merge puterea dinastiei sale, o cetate nouă la locul de vărsare al Moldovei, punându-i numele său: Cetatea “Roman-Vodă” Romanul de astăzi”. “…domnul Moldovei din veacul al XIV-lea, de unde şi numele oraşului care există şi în momentul de faţă” .
Călătorul francez J.A. Vaillant credea că oraşul Roman “a fost restaurat în anul 1390 de Roman I, de la care-şi trage numele”. Oraşul ar fi fost capitala Moldovei.
Având în vedere faptul că sigiliul oraşului, care se păstrează pe câteva acte din secolul al XVIII-lea, are legenda în limba latină, istoricul Emil Vîrtosu era de părere că numele acestui târg nu ar reprezenta “numele întemeietorului său presupus, Roman voievod” şi că, de fapt, “la mijloc este o simplă coincidenţă” .
Unul dintre istoricii care au susţinut ideea că oraşele din Moldova sunt mai vechi decât întemeierea statului a fost Constantin C. Griurgescu. Referindu-se la vechimea orasului Roman, el arăta că “Romanul este unul din cele mai vechi oraşe moldovene. Mai vechi decât se crede îndeobşte”.
Având în vedere faptul că uricul din 30 martie 1392 este semnat “la cetatea noastră, a lui Roman voievod”, el preciza că “aceasta nu înseamnă neapărat că el a fost primul întemeietor al aşezării, că înaintea lui n-ar fi fost aici un târg”. Rolul voievodului Roman Muşat ar consta - dupa acelaşi istoric - în faptul că “el a constituit cetatea de apărare sau în cazul în cre exista mai înainte, din vremea colonizării saşilor, a reconstruit-o, mărind-o, şi că a întărit oraşul” .
Problema vechimii orasului Roman şi a intemeietorului lui rămâne încă în discuţie, nefiind cercetat întregul platou al fortificaţiei şi, de asemenea, nici teritoriul din imediata sa apropiere.

I.3. ...zidirile

Am încercat sa expun pe scurt câteva din ipotezele cu privire la vechimea oraşului urmând să le dezvolt în cadrul lucrării de licenţă. Tema acestei comunicări este arhitectura oraşului, mai precis zidirile care au străbătut peste timp, bisericile care au fost martore ale trecerii timpului peste această urbe binecuvântată. În următoarele rânduri voi încerca să prezint succinct câteva file din istoria bisericilor medievale din Roman.
Fără îndoială cea mai importantă dintre toate lăcaşele de cult este catedrala episcopală. De aceea va fi prima prezentată în relatarea mea. În preambul doresc să amintesc câteva date despre instituţia episcopală şi despre apariţia acesteia. În ansamblul patrimoniului istoric şi cultural-artistic românesc, Episcopia Romanului ocupă un loc aparte, impunându-se printr-o existenţă pe cât de îndelungată pe atât de bogată în evenimente şi contribuind la afirmarea oraşului ca un important centru economic, politic şi de credinţă ortodoxă la răsărit de Carpaţi. Nu se cunosc cu exactitate data şi împrejurările constituirii Episcopiei Romanului, neexistând nici o mărturie documentară în acest sens. Se ştie însă că în zona Romanului, ca şi în alte regiuni ale Moldovei, erau numeroase aşezări cu o populaţie ce împărtăşea credinţa creştină "de ritual grecesc" încă din secolul al XIII-lea, populaţie românească (walaşi) ce-şi desfăşura viaţa religioasă într-un cadru temeinic organizat, aşa după cum rezultă din scrisoarea papei Grigore al IX-lea trimisă în 1234 principelui maghiar Bela. În acest document se afirmă existenţa mai multor "episcopii schismatice", între care şi episcopatul Milcoviei, numit al cumanilor, a cărui autoritate se extindea şi asupra “Ţării de Jos”. Precizez însă că este vorba de o organizare bisericească din perioada anterioară constituirii statului feudal independent, organizare ce nu poartă girul factorului politic dar care pune în evidenţă atât existenţa predominantă a elementului etnic românesc în timpul ultimelor valuri migratoare, cât şi caracterul ortodox al creştinătăţii sale. Continuitatea vieţii creştine ortodoxe în regiunea de la confluenţa Moldovei cu Siretul este relevată ceva mai târziu prin documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun la 8 martie 1407 în care se fac referiri la “călugării din Dumbrava”, obşte monahală despre care se ştie că vieţuia în apropierea Romanului, dincolo de limita sudică a acestuia. Toate acestea mă îndreptăţesc să consider că Romanul se afla într-o zonă cu o populaţie numeroasă, de veche tradiţie ortodoxă, ceea ce ar justifica şi presupunerea că una dintre “episcopiile schismatice” pomenite în scrisoarea papală din 1234 ar fi avut reşedinţa aici. De altfel, episcopul Melchisedec Ştefănescu, cărturar şi istoric de mare prestigiu, membru al Academiei Române, considera - într-una din lucrările sale - că eparhia ortodoxă cu centrul la Roman fusese constituită “... cu mult înainte de Alexandru cel Bun” . Pe de altă parte nu putem ignora precizarea făcută de Grigore Ureche în Letopiseţul ţări Moldovei până la Aron Vodă, care precizează că Alexandru cel Bun “... mai făcut-a şi al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire din oraş, în Roman, căruia ... i-au dat eparhie o parte din ţinuturi pe sub munte în geos”. Pornind de la această afirmaţie a cunoscutului nostru cronicar, marea majoritate a istoricilor (D. Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu, N. Păcurariu etc.) înclină să-l considere pe Alexandru cel Bun ca întemeitor al Episcopiei Romanului. Coroborând afirmaţia lui Grigore Ureche cu datele pe care ni le oferă şi unele documente de cancelarie, consider această ipoteză ca fiind viabilă. Mai mult decât atât, se pot face şi unele aprecieri - nu tocmai hazardate - cu privire la limitele cronologice în cadrul cărora s-a petrecut evenimentul instituirii scaunului episcopal la Roman. Aceasta deoarece în “cartea domnească” din 16 septembrie 1408 prin care Alexandru cel Bun dăruieşte două sate “... bisericii Sfânta Vineri, care-i în târgul Romanului unde odihneşte sfânt-răposata maică cneaghina Anastasia”, nu se face nici o referire la existenţa unei episcopii în Roman. Putem considera deci, că în anul 1408 eparhia Romanului nu fusese încă instituită, altfel ea ar fi fost menţionată în documentul respectiv, fiind vorba chiar de biserica episcopală de mai târziu. În schimb, într-un alt document din 6 iulie 1413 este menţionată ... episcopia din Rădăuţi a Sfântului Nicolae, ceea ce ne face să credem că Alexandru cel Bun a constituit cele două episcopii (de la Roman şi Rădăuţi) în perioada 1408-1413. Este greu de presupus că Episcopia Rădăuţilor s-a constituit înaintea celei de la Roman din moment ce există numeroase probe din care rezultă întâietatea episcopatului de Roman faţă de cel din Rădăuţi . Chiar Dimitrie Cantemir subliniază că episcopul de Roman “... s-a chemat arhiepiscop, fiindu-i îngăduit ca, la liturghie, să poarte mitră, el stând totdeauna în dreapta mitropolitului şi fiind singurul care avea pateriţe (cârje) ferecate în argint”. În consens cu aceste afirmaţii se menţine şi Grigore II Ghica prin documentul din noiembrie 1739 în care subliniază că episcopia Romanului este “... mai veche şi mai cinstită decât alte episcopii ale acestei ţări, al doilea scaun după mitropolitul ţării”. Documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun în 1408 dovedeşte că la acea dată exista deja un lăcaş de cult cu hramul “Sfânta Vineri” (“Sfânta Paraschiva”) pe locul actualei Episcopii. Era o biserică domnescă din moment ce voievodul ţării o alesese ca loc de veşnică odihnă pentru mama sa, dar nu avem date certe cu privire la anul construcţiei. Cred însă că nu greşesc dacă afirm că prima biserică de zid la Episcopia Romanului a fost ridicată într-o perioadă anterioară domniei lui Alexandru cel Bun, probabil prin grija tatălui acestuia, voievodul Roman I (1391-1394), căruia “Târgul de Jos” i-a moştenit şi numele(poate dintr-o pură coincidenţă) . Ceea ce ştim sigur este faptul că în 1415 Alexandru cel Bun a cerut pictorilor Nichita şi Dobre să zugrăvească această biserică, semn că lucrarea în discuţie fie că nu se realizase până atunci, fie că - din anumite cauze - trebuia refăcută. Prima biserică de la Episcopia Romanului a dăinuit şi în vremea lui Ştefan cel Mare, acesta pomenind-o în documente de cancelarie emise 1458, 1465 şi 1488 sub denumirea de “Sfânta Parascheva”. Nu se cunosc intervenţii constructive mai ample din acea perioadă, semn că aşezământul se afla în bună stare de funcţionare şi că, în această parte a ţării, întreaga atenţie a voievodului s-a îndreptat spre “Cetatea Nouă” de la Gâdinţi, singura capabilă să zăvorască porţile sud-estice ale Moldovei . Mulţi s-au întrebat de ce Petru Rareş a considerat necesar să înceapă biserică nouă la Episcopia Romanului. Trecerea timpului şi intrarea în ruină a vechiului lăcaş să fi determinat această decizie? Sau dimensiunile reduse ale construcţiei existente nu mai puteau exprima prestanţa şi autonomia spirituală a unei entităţi ecleziastice situate imediat după Mitropolia ţării? S-ar crede că ambele întrebări sunt rezultatul unei realităţi care a determinat începerea lucrărilor de construcţie în 1542 sub conducerea meşterului Luca din Bistriţa transilvană şi atenta supraveghere a episcopului Macarie. Lucrările au durat - nu fără peripeţii - timp de 8 ani, încheindu-se în 1550 prin grija soţiei lui Petru Rareş, Elena Doamna şi a fiilor săi Iliaş, Ştefan şi Constantin, după cum rezultă din textul inscripţiei originare, în care numele fiului cel mare (Iliaş) a fost şters ulterior, în urma trecerii sale la islamism.”Cu voia tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, închinătorul Treimii şi credinciosul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei cu de Dumnezeu încoronata Doamna Elena şi cu Dumnezeu dăruitele lor odrasle ... Ştefan şi Constantin a început această biserică de la ultimele temelii în numele Prea Cuvioasei Parascheva, în anul 7050. Dar neajungând până la sfârşit a adormit întru Domnul cu somnul cel lung aşteptând învierea de obşte. Veşnica lui pomenire. După sfârşitul lui, pururea pomenitul şi iubitul fiu al său ... din mila lui Dumnezeu luând sceptrul şi scaunul şi cu iubitoarea de Hristos maica sa Elena şi cu preaiubiţii săi fraţi Ştefan şi Constantin a zidit şi terminat întru pomenirea sa şi a părinţilor săi şi a fraţilor. Prin porunca şi încrederea binecredincioasei lor hotărâri s-a încredinţat îngrijirea pentru terminarea ei mie smeritul întru cei sfinţiţi episcopi, Macarie şi ocrotitul de Dumnezeu a acestui ... Şi acestea s-au înscris aici. Toate acestea s-au sfârşit în anul de la zidirea lumii care se va dobândi adunând la mia înşeptită şi cinci încincite şi iarăşi la cinci simple încincite şi durata însărcinării de opt ani. Iar de la naşterea lui Hristos 1550, luna... “ Catedrala episcopală , înaltă şi frapant de zveltă, are un plan treflat, cu altarul poligonal la exterior şi semicircular în interior, iar absidele laterale circulare. La exterior, întreaga construcţie este ornamentată cu un brâu “în torsadă” şi două rânduri de ocniţe suprapuse, fiind sprijinită de contraforturi ce sporesc nota de echilibru şi eleganţă a faţadelor. Sistemul de boltire nu mai prezintă o structură unitară datorită modificărilor de la începutul secolului al XIX-lea care au afectat turla şi bolta altarului. Astăzi, turla mai păstrează tradiţionala boltă moldovenească sprijinită de arce piezişe, în schimb partea superioară a altarului prezintă forma puţin obişnuită a doi cilindri care se intersectează. Edificiul ridicat în secolul al XVI-lea nu a suferit reparaţii importante până în vremea episcopilor Ioanichie (1747-1769) şi Leon Gheucă (1769-1786) când s-a lucrat îndeosebi la turla, altarul şi naosul bisericii, fără a se afecta prea mult formele originare. În schimb, lucrările iniţiate de episcopul Gherasim în 1805 au împietat asupra structurii iniţiale a monumentului, fiind calificate de savantul şi episcopul Melchisedec Ştefănescu drept un adevărat “act de vandalism” . Atunci, pentru a câştiga spaţiu în interior, s-au înlăturat pereţii despărţitori dintre pridvor şi pronaos şi dintre pronaos şi naos, intervenindu-se şi cu o pictură nouă, distonantă, la turlă şi pronaos. Ceva mai târziu, în a doua jumătate a aceluiaşi veac, s-au adăugat din motive utilitare şi cele două anexe ce se mai păstrează şi astăzi: veşmântăria şi pridvorul de la intrarea în biserică, mult mai spaţios decât alte construcţii similare. Pe lângă valoarea sa istorică şi arhitecturală, catedrala Episcopiei Romanului reţine atenţia numeroşilor săi vizitatori şi prin frumuseţea deosebită a zugrăvelilor interioare. Datarea şi stilul acestora, precum şi intervenţiile la care au fost supuse de-a lungul veacurilor au stârnit numeroase controverse. Dar ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că existenţa acestor picturi a fost marcată de trei momente importante: secolul al XVI-lea, secolul al XVIII-lea şi - în mai mică măsură - începutul veacului al XIX-lea. Pictura originară, executată după încheierea lucrărilor de construcţie a bisericii, nu se mai păstrează astăzi decât în pridvor şi pronaos. Aceasta deoarece restaurarea efectuată de episcopii Ioanichie şi Leon Gheucă, probabil între anii 1767-1778 după cum rezultă din unele însemnări descoperite mai recent, a inclus şi o nouă frescă executată în naos, altar şi turla bisericii. În sfârşit, nefericitele modificări din 1805 s-au soldat cu noi picturi în zonele pereţilor interiori care au fost demolaţi (pereţii despărţitori dintre pridvor şi pronaos şi dintre pronaos şi naos) şi cu unele intervenţii - tot atât de nefericite şi contrastante - la zugrăvelile din turlă şi din calotele pronaosului. De altfel Melchisedec Ştefănescu a şi dojenit aspru noile lucrări. Înainte de orice consideraţii de stil sau structură, trebuie subliniat că întreaga pictură interioară a catedralei episcopale de la Roman a fost supusă unei ample acţiuni de restaurare în anii 1926-1927 sub conducerea pictorului Paul Molda. Aşa cum rezultă din documentele recepţiei şi din aprecierile cunoscutului istoric de artă I.D. Ştefănescu, rezultatele acestei restaurări n-au fost pe deplin satisfăcătoare, semnalându-se zone întinse de pictură nouă în acelaşi ton de culoare cu vechea pictură şi o incorectă dozare a substanţelor chimice, care uneori a dus la ştergerea desenului. În schimb, restaurarea efectuată în anii 1980-1983 de către Viorel Grimalschi şi Casian Labin pe baza proiectului semnat de pictorul Şerban Angelescu şi sub oblăduirea Prea Sfintului Eftimie Luca episcop al Romanului şi Huşilor, s-a încheiat cu excelente rezultate. Aceste ultime lucrări de restaurare s-au desfăşurat "... în spirit ştiinţific, reuşind să stăvilească acţiunea nefastă a timpului şi să redea patrimoniului naţional şi universal o operă de inestimabilă valoare, creată de geniul artistic românesc" . Revenind la pictura originară, o primă observaţie care se impune este aceea că nu se cunoaşte cu exactitate data executării ei. Tragismul evenimentelor din anii 1550-1552 ne determină să considerăm că lucrarea nu s-a realizat imediat după încheierea construcţiei şi că urmaşii lui Petru Rareş (Iliaş şi Ştefan) n-au avut răgazul necesar pentru a executa pictura din interiorul ctitoriei tatălui lor, pe care ei au terminat-o. Se pare că numai Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) care a desfăşurat o activitatea constructivă atât de rodnică şi a adus un nou reviriment în viaţa artistică a Moldovei s-ar fi putut îngriji de zugrăvirea catedralei episcopale de la Roman. Împărtăşesc opinia că insistenţele episcopului Macarie l-au determinat pe Alexandru Lăpuşneanu să înceapă lucrările şi că, la moartea episcopului în 1558, acestea erau în bună parte realizate, dacă nu chiar încheiate. Zugrăvelile din secolul al XVI-lea prezintă o deosebită valoare artistică impresionând prin liniile lor îndrăzneţe, prin acurateţea formelor şi vivacitatea culorilor. Pronaosul este dominat de Menologul ce se desfăşoară pe opt registre compartimentate pentru fiecare zi a calendarului bisericesc, iar în pridvor, unde pereţii oferă spaţii tot atât de largi, delimitarea scenelor este şi mai pregnantă, fiecare cadru constituind o compoziţie bine individualizată, dar care se integrează perfect în naraţiunea ansamblului. Se poate aprecia fără greş că pictura pronaosului şi pridvorul bisericii “Sfânta Parascheva” aduce în arta românească a secolului al XVI-lea cea mai emancipată viziune artistică asupra realităţii medievale . În ultimii ani, prin grija episcopului Eftimie Luca, s-au realizat ample lucrări de restaurare a întregului complex. Biserica a căpătat o faţă nouă, s-a restaurat pictura şi a fost pusă în valoare Casa Veniamin Costache, situată pe latura dinspre miazăzi. Episcopia Romanului a constituit de-a lungul veacurilor şi un important centru de cultură medievală românească, în scaunul său aflându-se adesea cărturari de un recunoscut prestigiu, cu multiple preocupări spirituale şi un larg orizont de cunoaştere. Aici a păstorit pe la sfârşitul secolului XV-lea episcopul Vasile, ce s-a manifestat ca un teolog de înaltă erudiţie, aşa după cum rezultă dintr-o scrisoare doctrinară pe care acesta a trimis-o mitropolitului Gherontie al Moscovei. Între 1500-1508 în fruntea episcopiei s-a aflat Teoctist "...bărbat învăţat ca nimeni altul", care s-a format în vatra de cultură a Mănăstirii Neamţ şi a creat în jurul său o fecundă şcoală cărturărească. Unul dintre ucenicii acestuia, Macarie, a condus în două rânduri episcopia Romanului (1531-1548 şi 1551-1558) şi s-a afirmat ca o personalitate de excepţie atât ca ierarh cât şi în calitate de om de cultură, fiind adesea pomenit ca “învăţător al Moldovei” şi “ales între filosofi”. El este considerat ca întemeietor al unei şcoli de slavonă în Moldova şi ctitor al naraţiunii istorice, acest ultim apelativ justificându-se în bună măsură prin calităţile literare ale Cronicii pe care a întocmit-o la cererea lui Petru Rareş, remarcabilă reconstituire a principalelor evenimente ce s-au petrecut de la moartea lui Ştefan cel Mare (2 iulie 1504) până la începutul domniei lui Ştefan Rareş (11 iunie 1551). Între anii 1660-1671 eparhia Romanului a fost condusă de Dosoftei, unul dintre fondatorii literaturii noastre naţionale, pe bună dreptate considerat “întâiul mare liric românesc”. Cercetări filologice recente ne îndreptăţesc să considerăm că tocmai în anii petrecuţi la Roman a elaborat cea mai mare parte din monumentala lucrare Psaltirea în versuri pe care Dosoftei a tipărit-o în 1673, după strămutarea sa în scaunul mitropolitan al Moldovei. În secolul al XVIII-lea, între 1769-1786, Leon Gheucă a determinat un suflu nou în vatra de cultură de la Episcopia Romanului, într-o vreme în care mentalităţile greco-fanariote se resimţeau cu pregnanţă în şcoala şi în spiritualitatea vremii, constituind un obstacol în calea afirmării şi dezvoltării limbii literare naţionale. Spirit iluminist, iniţiat la Mănăstirea Putna şi desăvârşit apoi sub influenţa marilor centre europene de cultură, episcopul Leon Gheucă a întreţinut strânse legături cu cei mai cunoscuţi cărturari ai vremii, a stimulat traducerea şi tipărirea a numeroase cărţi în limba română şi a ajutat o întreagă pleiadă de tineri români să meargă la învăţătură în vestitele universităţi ale Apusului. Sub semnul acestei tradiţii cărturăreşti s-a desfăşurat mai târziu şi activitatea altor ierarhi ai Romanului, între care Veniamin Costache, Gherasim Clipa, Veniamin Ruset şi îndeosebi Melchisedec Ştefănescu, activ luptător unionist, personalitate de mare prestigiu ştiinţific şi membru al Academiei Române. Deşi nu dispunem de mărturii documentare certe, este de presupus că în cadrul Episcopiei Romanului au funcţionat vechi şcoli “de chilie” cu un rol important în pregătirea propriilor cadre şi mai apoi a tineretului laic. Nu întâmplător Romanul a fost reprezentat atât la Sinodul de la Constanţa (1418) cât şi la cel de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), eparhia Ţării de Jos constituind încă de la începuturi nu numai o entitate organizatorică şi confesională, ci şi un recunoscut centru de iradiere ortodoxă în context oriental. De altfel şi şcoala slavo-română înfiinţată pe baza documentului semnat de Grigore II Ghica la 25 decembrie 1747 şi-a desfăşurat activitatea sub îndrumarea nemijlocită a Episcopiei, iar la 1 aprilie 1823, dascălul angajat la şcoala românească de pe lângă Biserica “Sfinţii Voievozi” este plătit cu 600 lei pe an tot de ierarhul episcopal . Chiar şi după aplicarea Regulamentului Organic, şcoala publică înfiinţată în 1832, la care a funcţionat ca profesor Ioan Nanu, şi-a organizat cursurile sub îndrumarea şi prin grija episcopului Meletie care se afla în scaun la acea vreme. În aceste condiţii nu este de mirare că Episcopia Romanului deţine astăzi una dintre cele mai vechi şi mai valoroase biblioteci din ţară şi un mare număr de creaţii artistice care îmbogăţesc şi conferă originalitate patrimoniului nostru cultural naţional. Printre cele 20.000 de volume aflate aici se găsesc aproximativ 700 de cărţi vechi româneşti, slavoneşti şi greceşti, cărora li se adaugă 91 manuscrise din diferite epoci şi în diferite limbi. Dintre odoare e suficient să amintim icoana “Deisis” din secolul al XVI-lea, o adevărată capodoperă a şcolii medievale româneşti de pictură pe lemn,”Felonul Sfântului Ion Gură de Aur”, atribuit stilistic broderiei moldoveneşti din secolele XV-XVI şi marele “Epitaf” din veacul al XVIII-lea ce reprezintă Plângerea şi punerea în mormânt a lui Iisus. O piesă cu totul deosebită, ce reţine atenţia nu atât prin vechimea cât prin valoarea sa artistică este iconostasul catedralei episcopale, executat în 1805 de pictorul Eustaţie Altini la cererea episcopului Gherasim Clipa Barbovschi. Lucrare monumentală de pictură şi sculptură, realizată cu multă acurateţe şi personalitate expresivă de certă originalitate, îmbrăcând conţinutul iconografiei ortodoxe în formele stilistice ale neoclasicismului occidental .
Un monument important, situat în imediata apropiere a Ansamblului Episcopal, este Biserica “Precista Mare”. Ea face parte din categoria marilor ctitorii voievodale, fiind rodul evlaviei şi strădaniilor Doamnei Ruxandra, văduva lui Alexandru Lăpuşneanu, care a ridicat acest lăcaş de închinăciune în anul 1569, pe locul altuia mai vechi. Lucrările de construcţie s-au desfăşurat în prima parte a scurtei domnii a lui Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572) şi nimeni n-a bănuit vreodată ce odisee avea de străbătut această biserică în frământata înfruntare a veacurilor . Ruinată de vremuri şi de vitregiile unor nefericite întâmplări din viaţa târgului în care se afla, ctitoria Lăpuşnenilor a fost refăcută din temelii în 1753 de către episcopul Ioanichie cu sprijinul voievodului Constantin Racoviţă, cel care a ocupat de două ori tronul Moldovei (1749-1753 şi 1756-1757) şi care, poposind la Roman în 1756, a dăruit bisericii 1275 lei “bani gata”. Este de presupus că episcopul Ioanichie a reconstruit biserica pe vechile temelii, la proporţiile şi în stilul celei originare, dar, din păcate, nici din această “variantă” nu s-a păstrat decât turnul-clopotniţă cu o înălţime de 28 m şi intrare boltită la parter. După numai 43 de ani, edificiul a trebuit din nou reconstruit, cauza principală a acestei acţiuni constituind-o, foarte probabil, distrugerile suferite în timpul cutremurului din 26 septembrie 1781. Cea de-a doua rezidire a Mănăstirii “Precista Mare” a avut loc în anul 1787 şi s-a desfăşurat sub îndrumarea egumenului Gherasim Putneanul, care a consemnat acţiunea pe spatele pisaniei originare de la Ruxandra Doamna. Ceva mai târziu, în 1797, egumenul Vartolomei Putneanul, cu sprijinul financiar al lui Veniamin Costache - pe atunci episcop al Romanului - transformă bolniţa Mănăstirii “Precista Mare” în “Ospitalul săracilor” asigurând zece paturi şi un medic ce îndeplinea şi atribuţiile de farmacist. Afectată de cutremurele care s-au succedat la intervale foarte scurte (1795, 1802, 1803 şi 1806) biserica a fost reconstruită pentru a treia oară “din temelie” între anii 1825-1826. Cutremurul din 14 noiembrie 1829 provoacă apoi alte stricăciuni şi alte lucrări de reparaţii care s-au efectuat în anul 1834 la intervenţia domnitorului Mihail Sturdza şi a Mitropolitului Veniamin Costache, sub îngrijirea egumenului Macarie Baltag Basarabeanul . Abia refăcută în 1836, biserica este serios zguduită de un nou cutremur la 11 ianuarie 1838, impunându-se alte intervenţii pentru repararea şi consolidarea ei. De altfel, pisania aşezată la intrarea în biserică după lucrările din 1838 cuprinde un neobişnuit bilanţ al principalelor refaceri şi restaurări survenite până la acea dată în existenţa acestui monument. “Această Sfântă biserică unde se prăznuieşte Adormirea Precistei, întâi a fost zidită de Doamna Ruxandra, maică a lui Bogdan Voievod, la 1569. Al doilea s-au zidit de iznoavă de episcopul Ioanichie, cu ajutorul domnului Constantin Racoviţă Voievod, la 1753, şi s-au dat metoch Sfântului Spiridon din Iaşi. Al treilea s-au zidit din nou de arhimandritul Gherasim Putneanul, la 1787, care au făcut şi începerea spitalului. Al patrulea iarăşi stricându-se s-au zidit din nou de arhimandritul Gherasim Bucovineanul, care au mai sporit în spital zăci crevaturi, la 1826. Al cincilea fiind hrântuială de cutremurile urmate s-au stricat până la un locu şi s-au zidit de egumenul Macarie Basarabeanul, cu ai săi bani, carele au mai sporit şi douăzeci de crevaturi în spital, mijlocind şi cumpărarea binalei pentru patruzeci crevaturi. Domnind Domnul Mihail Grigoriu Sturdza Voievod, iar mitropolit fiind preasf. Veniamin Costachi, 1838, oct. 21” . Dar lucrările de restaurare din 1838 nu au constituit punctul final în odiseea constructivă a Bisericii "Precista Mare". După refacerea acoperişului (în 1893) şi executarea altor lucrări de întreţinere, au urmat cutremurele din noiembrie 1940 şi martie 1977, care au deschis răni adânci în zidăria monumentului. Au fost necesare noi lucrări de reparaţii şi consolidare executate prin grija Episcopiei Romanului şi menite să confere edificiului o rezistenţă sporită în viitor. În aceste condiţii, arhitectura bisericii s-a îndepărtat de forma sa originară, actuala construcţie încadrându-se barocului târziu, specific epocii moderne. Doar bolta moldovenească ce susţine turla masivă de deasupra naosului mai aminteşte de vechea ctitorie a Ruxandrei Doamna. Catapeteasma bisericii datează din prima jumătate a veacului al XIX-lea şi este cât se poate de evident că sculptorii şi pictorii care au executat-o au avut ca model iconostasul catedralei episcopale din Roman, operă din 1805 a lui Eustaţie Altini . Este o piesă de certă valoare artistică ce degajă o atmosferă de eleganţă şi sobrietate izvorâtă din rigoarea sculpturilor (de factură neoclasică) şi vivacitatea uşor romantică a picturilor. În apropierea bisericii atrage atenţia silueta oarecum inedită a turnului-clopotniţă, construit în 1753 din iniţiativa episcopului Ioanichie. Reparat în 1816, când i s-au adăugat şi cele patru contraforturi masive, turnul are o formă dreptunghiulară şi două etaje, dominând zona înconjurătoare de la înălţimea celor 27 m ai săi. Cu toate vicisitudinile care i-au marcat existenţa, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” mai deţine încă un important şi valoros patrimoniu cultural-artistic provenind îndeosebi din secolele XVIII-XIX, ca urmare a unor donaţii şi achiziţii proprii.Se remarcă în primul rând grupul celor 40 de icoane praznicale pictate de zugravi anonimi în anii 1793-1794, la comanda egumenului Gherasim Putneanul. Ele constituie un fond artistic unitar din punct de vedere stilistic, ce se încadrează mai mult spiritului occidental, depărtându-se de ceea ce numim în mod obişnuit “concepţia răsăriteană”. Anterior acestei comenzi, mănăstirea achiziţionase un important set de Minee în limba greacă, editate la Veneţia între 1749-1762. Tot din fondurile acestui aşezământ s-au procurat şi cele mai multe vase şi obiecte de cult, marea majoritate realizate în Atelierul de argintărie G.C. Ropală, renumit în Roman la sfârşitul veacului al XIX-lea. Dar cele mai valoroase piese de acest gen provin din donaţiile făcute la mijlocul secolului al XVIII-lea de către voievodul Constantin Racoviţă, protector generos al Mănăstirii ”Precista Mare”. Lui i se datorează şi candelabrul ce poartă stema unită a Moldovei şi Ţării Româneşti, însoţită de inscripţia Noi, Constantin Mihail Racoviţă Voievod, 1753.
Trecând prin Roman pe la 1641, călătorul străin Petru Bogdan Baksic consemna că ... în acest oraş mai sunt încă şapte biserici ale românilor sau moldovenilor, unele de zid şi altele de lemn. Ceva mai târziu, în 1656, Paul din Alep, care l-a însoţit în Moldova pe Patriarhul Macarie al Antiohiei, nu mai menţionează o cifră exactă a bisericilor româneşti, dar nu poate să nu observe că ... la Roman se află mai multe biserici de piatră . Printre aceste lăcaşuri de cult care impresionau prin calităţile lor constructive şi care “vorbeau” convingător despre vechimea şi trăinicia ortodoxiei româneşti, se numără - fără îndoială - şi Biserica “Sfinţii Voievozi”, cunoscută şi sub numele de “Biserica Albă”. Mai mult ca sigur că acest edificiu, care şoca privirile prin albul imaculat al faţadelor şi interioarelor sale, s-a aflat vreme îndelungată în centrul unui aşezământ monastic, alăturându-se din acest punct de vedere Catedralei Episcopale şi Bisericii “Precista Mare”, cunoscute ca mănăstiri de călugări. O menţiune documentară din 1777 arată clar că biserica “Sfinţii Voievozi” a avut şi chilii, realitate ce poate fi confirmată şi de cei 60 m care existau între turnul-clopotniţă şi monumentul principal, distanţă ce asigura spaţiu suficient desfăşurării mai multor construcţii necesare unei mănăstiri . Mai mult decât atât, deoarece Bogdan Baksic ţine să sublinieze că “... la una din numitele biserici locuiesc câteva călugăriţe”, înclin să cred că în jurul acestui edificiu a vieţuit mai multă vreme o obşte de maici nu prea numeroasă. În ceea ce priveşte obârşia acestui aşezământ, se consideră că nu poate fi luată în discuţie consemnarea din hrisovul datat 2 mai 1753 care face din “Ştefan Vodă cel Bun” (adică Ştefan cel Mare), ctitorul bisericii cu hramul “Sfinţii Voievozi”. De altfel, textul pisaniei de deasupra intrării în pronaos exclude această posibilitate, menţionând cât se poate de explicit: “Această sfântă mănăstire fost-au zidită din temelie de fericitul domn Io Ştefan Voievod. Iară după 100 de ani risipindu-se, ziditu-s-au cum se vede de dumnealui Vasilie Cantacuzino vel spătar, nepot dintr-o nepoată de fiică a acestui pomenit domn, întru slava lui Dumnezeu şi întru iertarea păcatelor sale. Vleat 7204 sept(embrie) 1 (1695)” . Cert este că nu poate fi vorba de Ştefan I Tomşa, care în scurta şi zbuciumata sa domnie (august 1563-martie 1564) nu a avut răgazul necesar ridicării acestei ctitorii. Inscripţia se referă - desigur - la Ştefan II Tomşa, care a ocupat în două rânduri scaunul Moldovei (1611-1615 şi 1621-1623) şi care a mai ctitorit în 1613 biserica de la Solca. Cei 100 de ani menţionaţi între momentul primei sfinţiri şi cel al refacerii de către spătarul Vasile Cantacuzino nu trebuie consideraţi matematic, ci ca pe o delimitare în timp stabilită cu aproximaţie, majoritatea cercetătorilor înclinând să plaseze momentul edificării monumentului în cea de-a doua domnie a lui Ştefan II Tomşa . Biserica, situată în centrul municipiului Roman, impresionează prin masivitatea sa, având ziduri de piatră şi cărămidă cu o grosime de 1,5 m. Planul este triconc, cu absidele laterale semicirculare, mai puţin pronunţate în exterior, care sunt încadrate de contraforturi ce se ridică până sub cornişă. Turnul-clopotniţă, ridicat separat, a fost demolat şi apoi reconstruit foarte aproape de biserică, în urma recentelor lucrări de sistematizare din zona respectivă, întregul spaţiu al ansamblului fiind considerabil redus. Sistemul iniţial de boltire a suferit modificări importante cu prilejul refacerii din 1695, când a fost înlăturată şi turla de pe naos. Zidul care a existat între naos şi pronaos a fost înlocuit printr-o arcadă sprijinită de pilaştri laterali cu arhitrave de tip clasic. Ca şi la Solca, arcele de susţinere a bolţilor sunt împodobite cu "frânghii" răsucite ornate cu scuturi decorative, după modelul celor de la biserica episcopală. Elementele gotice care se menţin în linia contraforturilor şi în portalul intrării principale nu mai au precizia şi eleganţa celor din epoca lui Ştefan cel Mare, dar nici nu se îndepărtează de spiritul acelei epoci . După 1695 Biserica Albă a mai suferit - fără nici o îndoială - mai multe lucrări de reparaţii şi restaurări, care nu au dus însă la modificări structurale. Referindu-mă la patrimoniul istoric şi artistic al Bisericii ”Sf. Voievozi”, trebuie să subliniez calităţile deosebite ale pisaniei din 1695, împodobită în partea superioară cu blazonul Cantacuzinilor (vulturul bicefal purtând coroana imperială) şi monograma celui ce a iniţiat refacerea. În fiecare an, ziua de 8 noiembrie, când se sărbătorea hramul acestei biserici, prilejuia organizarea unor ample solemnităţi la care participau notabilităţile oraşului şi reprezentanţii unor puternice bresle din Romanul medieval. Tot aici, într-una din clădirile bisericii, s-a redeschis în anul 1823 şcoala publică din Roman prin grija episcopului Gherasim Clipa, ierarh de prestigiu şi om de aleasă cultură .
În evul mediu, activitatea economică a Romanului a fost strâns legată şi de existenţa unei numeroase comunităţi armene, ce şi-a adus o importantă contribuţie la stimularea comerţului şi a producţiei meşteşugăreşti sau la facilitarea operaţiunilor financiare. În acest sens, Nicolae Iorga conchidea că, în anul 1609, la Roman vieţuiau mai mult de 500 de familii armene, cifră deloc neglijabilă dacă avem în vedere dimensiunile târgului şi numărul locuitorilor săi la acel început de veac XVII . Şi cum era firesc, comunitatea armeană din Roman s-a străduit să-şi asigure un lăcaş propriu de cult, preocupare ce s-ar fi manifestat încă din secolul al XVI-lea, dacă acordăm credit tradiţiei prin intermediul căreia ne-a parvenit informaţia cumpărării de la saşi a unei bisericuţe de lemn în anul 1355. Dar, cum aceasta fie că s-a ruinat, fie că nu mai corespundea cerinţelor unei comunităţi în continuă creştere, s-a impus ridicarea unei încăpătoare biserici de piatră, ceea ce s-a realizat în 1609, după cum rezultă din pisania originară tradusă de episcopul Melchisedec Ştefănescu: “Prin graţia, milostivirea şi voinţa lui Dumnezeu şi prin alegerea totuputiritelui Dumnezeu şi întru gloria Născutului de la Densulu, în aceste timpuri rele, alesu Dumnezeu unu omu bunu numitu Domnului Agopşa, care a ziditu acestu templu în numele Maicii Domnului, spre pomenirea numelui seu şi a sociei sale Do'mnei Mughala şi a părinteloru sei Domnului Vastanu şi Dolvath şi a fiiloru sei, Dom. Vastanu, Saco... şi a Dom. Donigu şi a ficeloru sale Meluşa şi Dolvath, la anului 1058 (după calendarul armean), septembrie (1609)” . O altă inscripţie de pe peretele nordic ne informează că edificiul actual este rezultatul unor lucrări mai recente, executate între anii 1863-1868 sub conducerea arhitectului bavarez Johan Brandel de Daggendorf. Atunci biserica a fost mărită şi reînnoită pe baza unui proiect neoclasic, pe cheltuiala lui Donica Simionovici - proprietar al moşiei Simioneşti (Cordun) - şi a lui Teodor Solomon, care avea moşie la Butnăreşti-Roman. Cu ocazia acestor lucrări s-a supraînălţat biserica, s-a construit pridvorul cu turnul-clopotniţă şi s-au adăugat veşmântarul şi proscomidiarul, apropiind-o de înfăţişarea bisericii armeneşti din Iaşi, care fusese restaurată în 1803 . Aşa cum arată în prezent, Biserica Armenească din Roman este un edificiu monumental care frapează prin aspectul insolit al faţadelor şi care domină cu autoritate zona înconjurătoare. Ea are un plan cruciform, cu absidele laterale dreptunghiulare şi absida altarului semicirculară, soclu masiv de piatră cioplită şi suprafaţa exterioară prevăzută cu asize pe orizontal. Rozetele de piatră care împodobesc absidele laterale, ancadramentele celor 19 ferestre şi cornişa profilată cu denticuli alungiţi conferă construcţiei o notă sporită de frumuseţe, iar cele două turle (de pe naos şi pridvor) cu frizele lor sculptate în piatră asigură eleganţă şi zvelteţe întregului edificiu. Interiorul este de asemenea decorat cu profile şi sculpturi în piatră ce trimit la arta orientală prin motivele lor de inspiraţie armeană, persană sau arabă, iar senzaţia de monumentalitate este întărită de amplitudinea bolţilor, sprijinite pe aceleaşi arce piezişe ce caracterizează bisericile moldoveneşti. Pictura iconostasului şi a icoanelor de pe pereţii naosului şi pronaosului reflectă influenţa artei armene şi a fost realizată - foarte probabil - cu prilejul lucrărilor din 1863-1868, odată cu Pantocratorul şi Cei patru Evanghelişti care se află la baza turlei principale .
I.4. în loc de concluzii...
Lucrarea de faţă ar mai fi trebuit sa cuprindă descrierea altor două biserici din Roman, însă informaţiile despre acestea sunt relativ puţine, ele nejucând un rol însemnat în viaţa târgului.Trebuiesc amintite însă deoarece şi ele au contribuit la perpetuarea spiritualităţii în urbea mea natală. Pe locul unde se află astăzi Biserica “Precista Mică” (str. Sucedava) a existat probabil un mai vechi lăcaş de lemn ridicat la începutul secolului al XVIII-lea sau chiar mai înainte . Construcţia actualului edificiu a început în 1791 prin grija preotului Constantin (fiul preotului Ioniţă), iar biserica a funcţionat - cu un acoperământ provizoriu - până în 1826, când se termină zidăria. I s-a spus “Precista Mică” pentru a o deosebi de “Precista Mare”, ambele biserici având acelaşi hram. Abia în 1850 “Precista Mică” a primit hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului pe care-l păstrează şi astăzi. Monumentul are un plan simplu, cruciform, cu sânurile laterale uşor pronunţate, care îl încadrează stilului moldovenesc, în varianta specifică secolului al XVIII-lea. Nu are turle, turnul-clopotniţă s-a zidit separat, iar pridvorul a fost adăugit în 1855. Având de suferit în urma cutremurului din noiembrie 1940 şi mai apoi a războiului, monumentul a fost restaurat în 1946, cele mai recente lucrări de reparaţie încheindu-se cu puţini ani în urmă . Din inventarul bisericii fac parte numeroase cărţi de cult din secolul al XVIII-lea şi unele icoane aparţinând stilului neoclasic, de largă circulaţie în prima jumătate a veacului al XIX-lea. În evul mediu, elementul transcarpatic ardelenesc a jucat un rol activ în viaţa comercială a Romanului. Aceasta explică şi existenţa Bisericii “Sfântul Nicolae” ca lăcaş al negustorilor braşoveni şi lipscani, ridicat probabil pe la 1600 şi atestat documentar în “mărturisirea hotarnică” din 3 septembrie 1752 cerută voievodului Constantin Cehan Racoviţă de către episcopul Ioanichie al Romanului. Vechea biserică de lemn a fost înlocuită cu actuala biserică de zid între anii 1747-1769. Edificiul are plan cruciform, cu absida altarului semicirculară dar cu cele două abside laterale de formă dreptunghiulară. Ornamentaţia faţadelor este asigurată de un brâu median de profile liniare, o “draperie” de butoni şi terminaţii denticulare şi un alt profil denticular sub cornişă. O turlă octogonală ornată cu perechi de ocniţe se ridică deasupra naosului, cupola centrală fiind susţinută în interior de arce romboidale. Inscripţia cu litere latine care s-a păstrat deasupra icoanelor împărăteşti precizează că iconostasul a fost dăruit de către episcopul Gherasim al Romanului în anul 1816. Mai reţin atenţia două icoane pictate pe lemn, din secolul al XVIII-lea şi o uriaşă lumânare de ceară donată în 1707 de breasla romilor pentru biserica veche .
Am încercat în aceste rânduri să stârnesc interesul pentru valorile artistice ce se găsesc în urbea cu blazon domnesc al cărui fiu sunt şi totodată să îmi manifest admiraţia faţă de aceste valori ce merită cunoscute. Cu un mare număr de monumente, majoritar religioase, în această zonă predomină construcţiile de zid, capabile a servi la nevoie şi în scopuri defensive. Bisericile din oraş sunt concepute la proporţii impresionante, cu multe accesorii constructive şi tendinţe de ecletism stilistic. În satele din jur apar destul de frecvent bisericile capelă, caracterizate de o mai mare precizie constructivă şi mai multă sobrietate, o mai largă folosire a elementelor specific moldoveneşti. Pot afirma cu tărie ca Romanul a fost în Evul Mediu un centru spiritual şi cultural de prestigiu.Centru spiritual deoarece în paginile acestei lucrări am arătat că aici au existat de timpuriu lăcaşe de cult bine consolidate care se păstrează până în zilele noastre.Centru cultural pentru că multe personalităţi ale evului mediu românesc sau ale epocii moderne s-au născut, au trăit sau doar au poposit pentru o vreme la Roman. Primul dintre numele ilustre pe care istoria ni l-a păstrat a fost episcopul Macarie, care a trăit la Roman între anii 1531 şi 1558. Între anii 1606 şi 1612 a trăit la Roman ctitorul mănăstirii Dragomirna, Anastasie Crimca, un neîntrecut miniaturist. Între anii 1665 şi 1671 episcopul Dosoftei a tradus şi versificat la Roman “Psaltirea în versuri”, tipărită apoi la Kiev în 1673. Marele cronicar Miron Costin, care avea o moşie în apropierea oraşului, a trăit şi a sfârşit tragic în Roman.Un alt reprezentant al culturii secolului XVIII, care a trăit şi creat la Roman, a fost episcopul Leon Gheuca, posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci ale vremii. El a tradus cărţi din operele lui Seneca şi Platon.Veniamin Costachi, cunoscut ierarh cărturar, a fost episcop de Roman între anii 1796 şi 1803.Cel mai de seamă cărturar şi ierarh al Romanului a fost Melchisedec Ştefănescu, episcop al Romanului şi Huşilor între anii 1879 şi 1892. Melchisedec Ştefănescu a fost membru al Academiei Române şi a publicat numeroase lucrări şi studii, între care se remarcă “Chronica Romanului şi Episcopiei de Roman”. Vremelnic, dar pentru mai lungi perioade, la Roman au poposit Calistrat Hogaş, Nicolae Iorga şi George Topârceanu.
.