Despre putere şi dreptate în Republica lui Platon

Opera de maturitate a lui Platon, Republica, îmbrăţişează aproape toată filozofia sa,de la etică la politică şi la metafizică: ea este originea majorităţii problematicilor filozofice din aceste domenii. Tradiţionala împărţire în 10 cărţi a operei majore a lui Platon nu corespunde nici unei împărţiri dorite de autor şi nici măcar cronologiei elaborării sale iniţiale. În forma sa iniţială,textul se prezintă sub forma unei discuţii neîntrerupte, dintre Socrate şi câţiva dintre discipolii şi prietenii săi,asupra naturii politicii. În rândurile cărţii întâi, Platon încearcă să definescă dreptatea, mai precis conceptul de a da fiecăruia ce i se cuvine. Mi se par relevante în acest sens întrebările: ”a face rău duşmanilor şi bine prietenilor?”. “Nu înseamnă că pe primii i-am înrăi mai rău?” Discuţia se centrează asupra discordiei, a neputinţei de a acţiona, rezultate din nedreptate, în dublu aspect: individual şi social. Se pune problema că dreptatea nu poate produce nedreptate. Această opinie este contrazisă de Trasimah care susţine că drept este ceea ce este folositor celor mai puternici, guvernanţilor care fac legea în interesul lor. Cu toate acestea, se adaugă ideea că orice disciplină, fie ea artă, politică şi chiar medicină, acţionează în interesul subiecţilor ei. Or, o fiinţă nu poate ajunge la fericire decât îndeplinindu-şi funcţia sa proprie. Aşa definea oare Platon dreptatea?
“Politeia” este titlul dialogului în greacă. ”Politeia” este un derivat al cuvântului “polis”(cetate,stat) şi înseamnă în funcţie de context, constitutie, regim politic, orânduire politică(sistemul instituţiilor “polis”-ului şi modul lui de funcţionare), viaţa politică a unei comunităţii, dar şi drept de cetate, cetăţenie, adică prerogativele unei persoane respectabile. Latinii au tradus bine termenul, deoarece “Res publica” înseamnă tocmai “treburi politice”. În schimb, traducerea modernă ,”Republica”, induce în eroare printr-o asociere cu ideile moderne de republică şi de republicanism, opuse monarhiei, care nu au nicio legatură cu sensul antic. La Platon, forma ideala de “politeia” este chiar una monarhică.Alteori ”Republica” este tradusă prin ”Statul”- o traducere care este inadecvată pentru că “polis” este mai degrabă echivalentul grecesc al statului.
Platon se ocupă de organizarea statală pentru a asigura cetăţenilor săi o viaţă fericită; prin urmare,el caută angajamentul social sănătos, armonios, virtuos sau drept care asigură cel mai bun mod de viaţă. De altfel , substitutul dialogului,adăugat mai târziu, ”Peri dikaiou”, ”despre drept” sau “despre dreptate”, sugereaza exact tema centrală a lucrării: natura dreptăţii în sensul larg al cuvântului, ca atribut al “politeiei” (sens politic), dar şi al sufletului uman (sens etic).
Cetatea din vremea lui Platon nu era o simplă comunitate urbana închisă între ziduri de apărare; nici un bastion înălţat pe o colină. Ea era un ansamblu social şi geografic vast, format dintr-o aşezare centrală, fortificată sau nu, care era sediul religios şi politic al cetăţii (“astu”), respectiv dintr-un teritoriu (“chora”), o zona rurală, formată din câmpuri cultivabile, păduri, mine, alte aşezări, forturi militare şi care, uneori, era foarte vastă. Attica, teritoriul oraşului Atena, avea circa 40 km, de la vest la est în părţile mai largi şi peste 60 km de la nord la sud, fiind împărţită în 4 regiuni şi presărată cu numeroase localităţi. Toate acestea formează împreună spaţiul civic al cetăţii Atena.
Din punct de vedere politic, cetatea greacă este o entitate independentă şi suverană.Cu alte cuvinte, îşi poate alege singură regimul politic (politeia) , are legi proprii şi instituţii specifice pentru aplicarea dreptăţii, bate monedă,este suverană asupra întregului său teritoriu.Cetăţeanul(“polites”) este personajul principal al “polis”-ului.Doar o minoritate din populaţia cetăţii o reprezintă cetăţenii.
Aceştia sunt persoanele cu drepturi depline politice, juridice, religioase, cu avantaje sociale ce decurg de aici, dar şi cu obligaţii de participare la treburile politice, fiscale şi militare. Prerogativele cetăţeanului, din punct de vedere politic, se referă la dreptul său de a participa la gestiunea treburilor politice, în corpurile deliberative, executive şi judiciare ale cetăţii.Un prerogativ juridic, care deosebeşte pe cetăţean de non-cetăţean, este dreptul de proprietate, anume dreptul de a avea o proprietate funciară pe teritoriul cetăţii şi un cămin într-o localitate (dreptul de a poseda pământ şi casă). ”Atimia”- excluderea din comunitatea civică, degradarea civică se făcea înainte de toate prin luarea acestui drept. Atât de important era pentru atenieni dreptul de proprietate asupra pământului, încât jurământul heliaştilor (membrii aleşi ai tribunalului popular), includea, în secolul al IV-lea î.Hr.,următoarea formulă: ”Nu voi vota nici abolirea datoriilor private, nici împărţirea terenurilor sau a caselor cetăţenilor.”.
Tentativele din Cartea I de a găsi adevărul despre dreptate s-au soldat cu un eşec: ”nu am aflat nimic”- aceasta a fost concluzia participanţilor la discuţie. Ceva s-a aflat totuşi, şi anume că noţiunile curente de “dreptate”, vehiculate în mediile politice şi juridice, asumate tacit de oamenii obişnuiţi sau folosite de sofişti în disputele lor publice, se opresc la suprafaţa lucrurilor, ţin de opinii, nu de fiinţă şi adevăr.La mijlocul Cărţii a II-a, Platon începe schiţarea genezei logice a cetăţii, a statului drept, ideal. Ea continua amplu până în Cartea a IV-a şi, cu un interludiu între paginile 441 şi 444-unde se dă răspunsul propriu-zis la intrebarea ”Ce este dreptatea?”-, se reia la începutul Cărţii a cincea, continuându-se până la capitolul despre “firea filozofică”.Socrate ne îndeamnă ”să privim cu mintea apariţia cetăţii”,cu alte cuvinte, geneza
cetăţii ideale se desfăşoară pe un plan pur conceptual, toate trăsăturile statului ideal fiind selectate nu din considerente pragmatic-politice, ci pentru motivul că servesc obiectivul epistemic al elucidării noţiunii de dreptate. În termeni platonicieni, aceasta echivalează cu apropierea atât cât este posibil, de Forma Dreptăţii. Cetatea ideală din “Republica” este gândită pentru cei care vor să aplice filozofia pentru elucidarea unei probleme politice.
Edificarea conceptuală are loc prin afirmarea faptului că la baza reunirii indivizilor într-o societate politică stau nevoile naturale şi lipsa de autonomie a oamenilor în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor lor. De aici decurge necesitatea cooperării, a intrării în relaţii sociale, a creării unei comuniuni. Această teză platoniciană este opusă individualismului sofiştilor şi ne propune o idee inovatoare, o teorie organicistă a societăţii şi anume aceea că societatea este un organism viu, asemenea corpului uman, în care fiecare posedă o funcţie proprie care concură la funcţionarea bună a întregului organism, mai précis, individul nu poate fiinţa decât în societate , care este asemenea unui întreg structurat.
Cooperarea este întemeiată de Platon pe un principiu fundamental al cetăţii ideale şi anume Principiul Specializării: fiecare persoană trebuie să îndeplinească în cetate o singură funcţie, adică să practice o singură meserie, corespunzătoare firii sale.Justificarea acestui principiu care nu se regaseşte şi nu se poate regăsi în cetăţile reale, în formă pură, constă în o mai mare eficienţă a cetăţii, Platon spunând: ”Cand ar lucra cineva mai bine? Oare atunci când ar practica mai multe meserii sau când ar practica numai una?”.”Cand ar practica numai una.”. O altă justificare constă în faptul că specializarea este considerată un principiu natural, nu unul convenţional, un principiu ce vine de la natura umană. Şi în cetatea ideală trebuie sa plecăm de la respectarea naturii umane. Se ştie totuşi că firea umană este diferită, ”fiecare dintre noi nu este întru totul asemănător celuilalt, ci se deosebeşte prin fire şi fiecare se îndreaptă spre altă îndeletnicire”. Astfel fiecare acţionează conform naturii sale. Aceste diferenţe de natură sunt justificate printr-un mit fondator, mitul raselor metalice.
Cetatea dreaptă trebuie să aibă câteva puncte de sprijin, de susţinere în viziunea lui Platon.Unul dintre acestea este luarea în consideraţie a nevoilor de bază (hrana, locuinţa, îmbrăcămintea) şi începând cu ele, să se edifice o cetate minimală, adică redusă la esenţial.O asemenea idealizare maximă ar fi firesc să ne îndepărteze de la o viziune politică a “Republicii”. Acestui model minimal i se adaugă un număr indeterminat de locuitori şi funcţii suplimentare: meşteşugari, negustori, navigatori, precupeţi, simbiaşi, etc. Această cetate reprezintă o “comuniune” în care piaţa şi schimburile cu alte cetăţi presupun să se producă “nu numai cele necesare”. Viaţa ei se desfăşoară în limitele unei austerităţi aproape sub-umane. Acesta este şi motivul pentru care Glaucon o numeşte “cetatea porcilor”, o cetate ipotetică a oamenilor reduşi la activităţile lor vegetative, o organizare pur economică, în care funcţia politică, cea militară şi chiar legislativă încă nu există. O asemenea cetate este doar o umbră a unei cetăţi reale, fără să se mai pună problema unei cetăţi drepte, fiind greu de definit noţiunile de dreptate şi nedreptate.
Platon continuă să elaboreze o cetate mai apropiată de realităţile Atenei în care se include diviziunea politică, fuga dupa înavuţire, războiul, dezbinarea internă, nu pentru că doreşte să creeze o evoluţie din punct de vedere al istoriei ci pentru că îl interesează doar care sunt condiţiile logice necesare pentru a genera, în mod ideal, o comuniune socială armonioasă, a cărei armonie interioară, astfel construită, va reprezenta chiar dreptatea în adevărul ei. Cetatea luxului este mai mult decât o comunitate economică în care populaţia vegetează, este o comunitate politică în care se trăieşte fericit sau nu, în care dreptatea poate sau nu să apară. Introducerea imperfecţiunilor în cetatea luxului nu va face decât să ajute la o mai bună definire a dreptăţii, aceasta fiind identificată în constrast cu nedreptatea. Prezenţa elementelor nefireşti, impune repere ce ţin de iraţionalul luxului, se va dovedi o necesitate definitorie, căci în cetatea dreaptă tocmai aceste elemente vor trebui să fie ţinute în frâu de partea raţională.
Luându-se aşadar în consideraţie şi alte tipuri de nevoi, nenecesare, se va edifica un model mai realist al cetăţii ca o organizare politică, acel model al cetăţii luxului, unde apar dreptatea şi nedreptatea.Plecând de la aceste supoziţii cu privire la necesitatea cooperării şi la natura umană se ajunge la o structurare a cetăţii ideale pe trei mari paliere, de corelarea rigidă a cărora va depinde definirea virtuţilor cetăţii: este vorba despre împărţirea cetăţenilor în clase şi anume: clasa “paznicilor” sau a conducătorilor cetăţii care este formată dintr-o elită politică special educată pentru a conduce şi care concretizează visul socratic al “regelui-filozof”; clasa “auxiliarilor”care sunt oşteni meniţi să apere cetatea graţie “vitejiei” lor, o vitejie educată, ca şi priceperii lor în arta războiului şi clasa “producătorilor” (meseriaşi, comercianţi, etc), cei care formează grosul populaţiei şi care are funcţia de a asigura, prin activitatea ei, întreţinerea celorlalte două clase.Această a treia cetate diferă radical de prima :ea nu mai este o comunitate pur economică în care fiecare om îşi urmăreşte satisfacerea propriilor nevoi, natural, printr-o cooperare reciprocă, ci este o comunitate politică, divizată în trei clase sociale complet separate în ceea ce priveşte apartenenţa, în care apare ideea nouă de activitate pentru interesul cetăţii în întregul ei, în care apar funcţia de conducere politică şi relaţiile de subordonare convenite, în care un nou principiu este introdus ca o extindere a principiului specializării: Principiul separării claselor. Este o comunitate artificial construită pentru a atinge un scop comun: fericirea cetăţenilor.
Principiul separării claselor este sugerat de mitul raselor metalice. Platon a vrut sa spună că fiecare clasă este definită printr-un fel de a fi specific şi are o funcţie specifică (metalele au valori diferite: aur, argint, fier). Amestecul funcţiilor, adică preluarea funcţiei conducătorilor de către oamenii de fier, nemeniţi prin natura lor să conducă, este contra naturii umane şi este dizolvantă pentru societate. Acest principiu va fi folosit direct în definirea finală a cetăţii drepte. Ea este o idealizare teoretică a cauzei fundamentale care, după părerea lui Platon, a adus cele mai mari nenorociri oamenilor: revoluţiile politice. Amestecul funcţiilor a reprezentat pentru aristocraţii tuturor timpurilor izbucnirea de revoluţii, care distrugeau prin forţă armonia naturală a societăţii şi care erau un rău social şi reprezentarea politică a nedreptăţii.
Cu toate acestea, Platon sugerează că separarea claselor nu este absolută, adică apartenenţa la o clasă nu este o chestiune biologică ci una de valoare intrinsecă a individului. Un om de aur, chiar dacă s-a născut printre agricultori sau meşteşugari, trebuie admis în clasa conducătorilor, deoarece nimic nu este mai periculos pentru cetate decât ca oamenii de fier să conducă (chiar dacă sunt născuţi printre “paznici”). Acest lucru echivalează cu “pieirea cetăţii”.
Odată cetatea ideală constituită, Platon ne îndeamnă să căutăm dreptatea “înauntrul ei”. Fără nicio justificare, el ne spune să căutam dreptatea printe virtuţile cetăţii. O virtute este acel ansamblu de însuşiri ale unui obiect care ii permite să-şi exercite optim funcţia proprie.
Dupa ce postulase că există doar trei clase sociale, acum Platon ne spune că există numai patru virtuţi: înţelepciunea, vitejia, cumpătarea şi dreptatea. Singurul scop este elucidarea conceptului de dreptate.Astfel o cetate este înţeleaptă deoarece este astfel structurată. Este condusă de oameni înţelepţi, de clasa “paznicilor”. Statul este, în concepţia lui Platon, o unitate organică, el are virtuţi de sine stătătoare datorate structurii sale, virtuţi care nu sunt reductibile la virtuţile indivizilor. O cetate nu este făcută înţeleaptă nici de simpla prezenţă a indivizilor înţelepţi, nici de prezenţa clasei paznicilor , ci de exercitarea de către paznici, în condiţii optime, a funcţiei de conducere.“Înţelepciunea” de care se vorbeste nu este înţelepciunea speculativă, teoretică, ci înţelepciunea practică, ”buna chibzuinţă”, capacitatea de “a delibera cum ar putea merge treburile mai bine” la nivelul “cetăţii în întregul ei” şi în raporturile “cu celelate cetăţi”. Astfel, înţelepciunea este judecată echilibrat în problema vizând organizarea şi conducerea cetăţii ca cetate, în folosul tuturor parţilor ei.
Cetatea este vitează nu dacă are oameni viteji, ci dacă are o clasă auxiliară educată să fie vitează.Comportamentul viteaz sau laş al celorlaţi cetăţeni nu este relevant aici.Vitejia autentică este vitejia cetăţenească şi nu pornirea sălbatică şi vrednică de un sclav.Ea este capacitatea de a evalua corect primejdia. Vitejia este aliata raţiunii.
O cetate este cumpătată atâta timp cât între cele trei clase există armonie. Spre deosebire de înţelepciune şi vitejie – virtuţi care asigură exercitarea optimă a două clase: paznicii cu funcţie de conducere şi auxiliarii cu funcţia de apărare- cumpătarea este o virtute a cetăţii în întregul ei, deoarece face referire la o relaţie dintre cele trei clase member ale cetăţii. Aceasta este relaţia de supunere consimţită a auxiliarilor şi a producătorilor faţă de paznici –concertul opiniilor celui mai slab şi a celui mai tare din fire, în legătură cu partea care trebuie să conducă cetatea-. Cei care trebuie să conducă sunt înţelepţii deoarece ceilalţi sunt înfăţişaţi ca fiind stăpâniţi de dorinţe, plăcere,necazuri. Paznicii reuşesc să îşi înfrâneze aceste sentimente sub impulsul raţiunii.
Concluzionâd putem afirma că această lucrare a lui Platon nu vine ca o alternativă politică, ci mai degrabă el face această construcţie pentru a reliefa dihotomia dreptate-nedreptate. Că mai târziu această cetate a sa a fost valorificată sub diverse forme din punct de vedere al ideologiei politice este subiectul unei alte discuţii.