-prezentare de carte-
Ediţia la care voi face referire în urmatoarele minute este cea apărută în 1991 la editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii ortodoxe române, în traducerea lui Radu Alexandrescu,iar această ediţie este însoţită de un studiu introductiv foarte interesant semnat Prof. Dr. Emilian Popescu. Înainte de a prezenta efectiv lucrarea mi-am propus să schiţez foarte sumar biografia autorului lucrării. La începutul <
>, Eusebiu a scris numeroase lucrări şi în alte domenii, remarcându-se ca exeget, teolog, apologet şi polemist. Lucrările sale se disting printr-o mare erudiţie, o bună cunoaştere a Scripturii, a istoriei, literaturii antice, cronologiei, filologiei, paleografiei, filosofiei şi geografiei. Deşi stilul său nu era nici plăcut, nici strălucit, cum spune Fotie în secolul al IX-lea, şi ca teolog a avut tendinţe ariene, multe din lucrările sale au supravieţuit în cursul timpului mai cu seamă prin marea masă de informaţii culese din arhive, în bună parte azi dispărute. De aceea, Eusebiu contează azi mai cu seamă ca istoric. El a fost însă foarte muncitor până la adânci bărâneţi. Cu excepţia lui Origen, Eusebiu depăşeşte pe toţi scriitorii Bisericii de răsărit, prin amploarea cercetărilor şi a erudiţiei . Totuşi, multe din lucrările sale s-au pierdut, fiind cunoscute numai după titlu, citate de el însişi sau de alţi scriitori; din unele se păstrează doar fragmente. Deşi ca istoric a fost pasionat cercetător al trecutului, Eusebiu a relatat pe larg evenimentele timpului său, în care a fost angajat activ. El a cunoscut nu numai perioada persecuţiilor sângeroase împotriva Bisericii de la începutul secolului al IV-lea, dar şi pacea acordată de Constantin cel Mare şi disputele doctrinaire de după aceea. Stimat ca savant de întreaga lume romană de atunci, şi chiar de împăratul Constantin cel Mare, căruia i-a câştigat bunăvoinţa şi prietenia, el ajucat un rol active şi în viaţa Bisericii, ca episcope de Cezareea în Palestina şi personalitate teologică. Împăratul Constantin i-a dat lui Eusebiu însărcinări speciale în legătură cu această muncă vastă de organizare a vieţii creştine în Palestina (“Vita Constantini”, II, 45, 46; III, 25 şi urm.). După Sinodul I ecumenic de la Niceea activitatea scriitorească a lui Eusebiu devine şi mai intensă, din această perioadă datândşi lucrările care sunt cuprinse în acest volum: Viaţa lui Constantin, Discursul festiv la 30 de ani de domnie (Tricennalia) şi Discursul rostit cu prilejul sfinţirii Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Tot în acestă vreme Eusebiu devine unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori şi prieteni ai împăratului Constantin, căruia îi influenţează adesea politica religioasă. Eusebiu n-a supravieţuit mult morţii lui Constantin (22 mai 337). Deşi nu se cunoaşte anul exact al morţii sale, se consideră că el a încetat din viaţă prin anii 339-340. după această dată numele său nu mai este menţionat. Socrate (Hist. eccl. II, 4) şi Sozomen (Hist. eccl. III, 2) datează moartea sa între întoarcerea sfântului Athanasie la Alexandria (337) şi moartea lui Constantin II (340). În tot cazul, Acacius, succesorul său, a luat parte în anul 341 la un sinod la Antiohia, reprezentând Cezareea Palestinei. Aşa cum am spus, Eusebiu s-a bucurat de o deosebită trecere pa lângă împăratul Constantin. Ca unul care cunoscuse perioada cruntă a persecuţiilor şi daunele aduse Bisericii, Eusebiu vedea în împărat pe omul providenţial, ajuns să reglementeze raporturile dintre Stat şi Biserică. Constantin era, în concepţia lui Eusebiu, trimisul Providenţei divine, întruparea calităţilor de conducător ideal. De aceea, el s-a pus cu totul în serviciul lui, sprijinind acţiunile acestuia în favoarea Bisericii, scriind lucrări menite să-i glorifice faptele în toate domeniile. Eusebiu a devenit un fel de scriitor de curte al lui Constantin. Glorificarea lui este făcută mai cu seamă în Vita Constantini şi Laus Constantini (Tricennalia),unde acesta apare ca alesul lui Dumnezeu şi împăratul ideal. Cititorul acestei cărţi îşi va da singur s Viaţa lui Constantin,cunoscută în mod obişnuit după denumirea latină Vita Constantini sau De vita Constantini nu este de fapt o expunere amănunţită a vieţii şi faptelor împăratului ori a evenimentelor din timpul său, ci o lucrare panegirică, adică un elogiu adus de Eusebiu lui Constantin cel Mare, omul în care acesta vedea pe trimisul lui Dumnezeu pentru a scăpa Biserica de persecuţii, pe cel care a întrupat realizarea celor mai scumpe idealuri ale creştinilor.
Scopul şi genul lucrării reies din lunga introducere făcută de Eusebiu. Autorul doreşte să povestească unele lucruri, care să poată fi pe măsura fericirii de care s-a bucurat bărbatul acela, să-I facă un portret alcătuit din cuvinte vrednice de geniul lui şi de faptele plăcute lui Dumnezeu. Fiindcă ar fi de mare ruşine ca amintirea lui Nero şi a altor tirani, încă şi mai cumpliţi, mai nelegiuiţi şi vrăjmaşi lui Dumnezeu, să fi aflat oameni care să aştearnă în scris faptele lor urâte, înzorzonându-le şi făcându-le loc în cărţi groase de istorie, iar noi sătrecem sub tăcere pe aceia care şi-au dus viaţa după preceptele Evangheliei. Autorul se simte, deci, obligat să ia această sarcină, deoarece el a avut privilegiul să cunoască pe împărat şi faptele lui bineplăcute lui Dumnezeu, ori relatarea virtuţilor şi nobilelor sale acţiuni ar putea îndemna şi pe alţii să săvârşească binele şi să progreseze în dragostea faţă de Dumnezeu; consemnarea unor istorisiri atât de plăcute lui Dumnezeu nu va rămâne fără ecou, spune Eusebiu, ci va prilejui tuturor celor cu o bună aşezare sufletească o lectură cât se poate de folositoare. Autorul nu va înfăţişa însă toate faptele sale de arme, biruinţele ori triumfurile împăratului, legile date în folosul supuşilor şi alte faplte de bine, ci se va opri asupra acelor care au fost plăcute lui Dumnezeu. Cum însă acestea sunt nenumărate, el va allege dintre ele doar pe cele cunoscute, care vor fi mai de folos şi vrednice a fi amintite pentru urmaşi; pe acestea le va povesti pe scurt, fiindcă prilejul favorabil este să laude în fel şi chip pe fericitul împărat, lucru cu neputinţă mai înainte de moartea unui om, din cauza nenumăratelor întorsături ale sorţii (“Vita Constantini”, I, 10-11). Lucrarea trebuie să aibă, deci, un scop moral-edificator, să reprezinte o glorificare a împăratului. Sublinierea caracterului encomiastic, făcută mai întâi de Socrate (Hist. eccl., I, 1, 2) şi Fotie (Biblioteca, Cod. 127) reprezintă o caracteristică esenţială a lucrării. De fapt, Eusebiu a respectat o bună parte a lucrării sale regulile utilizate la encomionul în proză, mai ales în ce priveşte amplificarea meritelor personajului prezentat şi în lăsarea la o parte a aspectelor sale negative. În vremea în care trăia Eusebiu, aceste reguli fuseseră expuse de retorul Menandru, într-un tratat intitulat Panegiric împărătesc şi este posibil ca autorul Vieţii lui Constantin să-l fi cunoscut. Sfatul cel mai important dat autorilor era ca ei să aibă în vedere amplificarea faptelor de glorie, lăsarea la o parte a celor negative. Aşa se explică de ce Eusebiu păstrează tăcere asupra slăbiciunilor şi păcatelor lui Constantin, iar pe de altă parte, proslăveşte meritele sale.
În Introducere, Menandru sfătuia pe autori ca ei să vorbească de greutatea nemăsurată a sarcinii pe care şi-o iau, de incapacitatea lor de a-I face faţă, dar şi de necesitatea realizării ei. El le dădea sfatul să spună că, poate, numai Homer, Orfeu sau muzele (Kalliope) ar putea vorbi în chip corespunzător de tema aleasă. Eusebiu însă, care era creştin, adaptează aceste norme, zicând că numai Dumnezeu ar putea să laude după cuviinţă pe Constantin (I, 2, 9).
În ceea ce priveşte conţinutul de bază al lucrării Menandru recomanda să se vorbească despre patrie, oraşul natal, poporul sau neamul din care se trăgea subiectul operei, eventual de unele întâmplări miraculoase apărute la naştere, de înfăţişarea fizică, despre educaţia primită, dacă de pildă crescuse într-un palat imperial sau a preluat de timpuriu conducerea, de copilărie şi de calităţile sufleteşti.
Din toate acestea Eusebiu se opreşte doar la câteva, deoarece fie nu le cunoştea, fie ele nu se aplicau la persoana lui Constantin. De pildă, el vorbeşte laudativ doar despre tatăl său Constanţius Chlorus (I, 13 şi urm.), menţionează frumuseţea tinerească şi robusteţea fără egal al lui Constantin (I, 19, III, 10), calităţile sufleteşti (I, 19, 20), faptul că de tânăr a crescut la palatal lui Diocleţian (I, 12, 19). Un alt punct important al conţinutului de bază al lucrării era, după recomandările lui Menandru, înfăţişarea faptelor războinice şi paşnice, ordonate după fiecare virtute în parte. Eusebiu nu respectă însă acest principiu, ci le prezintă în ordine cronologică, abătându-se, astfel, de la regulile stricte ale encomionului şi apropiindu-se mai degrabă de ale biografiei. În felul acesta autorul utilizează procedee întâlnite la biografiile antice ca acelea ale lui Plutarh sau Philon. Războaiele sunt prezentate fără descrierea amănunţită a luptelor, aşa cum cereau regulile retoricii, ci mai degrabă cu rezultatele lor, câştigate ca urmare a calităţilor sale militare, dar mai cu seamă prin ajutorul lui Dumnezeu, ajutor dat pentru evlavie (I, 11, 25 şi urm.; II, 3 şi urm.; IV, 5). În felul acesta războaiele sunt private printr-o prismă creştină-teologică. Norocul, soarta, socotite altădată ca determinante în câştigarea luptelor, sunt înlocuite aici cu ajutorul lui Dumnezeu.
După câştigarea războiului, suveranul trebuia, după recomandările lui Menandru, să fie prezentat ca un om plin de dreptate şi clemenţă faţă de învinşi, bun conducător, administrator, legislator în scopul de a asigura bunul trai al supuşilor. Eusebiu laudă dreptatea şi clemenţa manifestată de Constantin faţă de Liciniu şi partizanii săi (II, 13, 14, 15), omenia (I, 43, II, 13-15, 44, IV, 1, 4, 25, 26), opera sa de conducător (II, 44), administrator (IV, 2, 3) şi legislator (IV, 26). În loc de aface omagiul împărătesei, Eusebiu laudă pe mama lui Constantin (III, 41 şi urm.). Frecvent se vorbeşte de fericirea care domnea în imperiu, abundenţa bunurilor materiale şi spirituale, de rugăciunile pe care le înălţau lui Dumnezeu supuşii, pentru a da împăratului şi fiilor săi lungime de zile. Eusebiu vede mai ales înţelepciunea împăratului în faptul de a-şi fi ales ca protector pe Dumnezeul creştinilor. Neurmând întru totul tipicul retorului Menandru pentru realizarea unui panegiric (encomion) imperial, Eusebiu crează un tip nou creştin de astfel de lucrare.
O altă deosebire faţă de normele lui Menandru este faptul că Eusebiu include în cadrul documentării sale mărturii (scrisori şi acte oficiale), care arată formaţia sa de istoric. Scrisorile sunt adresate sinoadelor, diverselor comunităţi sau personalităţi din imperiu (unele chiar lui Eusebiu însuşi: II, 46, III, 61, IV, 35, 36) şi sunt prezentate in extenso sau chiar în rezumat (III, 22, 23, IV, 25-27). Actele oficiale (edictele) reglementează probleme generale ale vieţii din imperiu şi sunt ca şi scrisorile de o mare valoare documentară şi istorică.
Prin aceste caracteristici speciale, pe care le-am relevat, şi altele nemenţionate aici, lucrarea De vita Constantini a lui Eusebiu nu este nici biografie, nici panegiric în adevăratul sens al cuvântului. Ea are ceva din ambele. În plus, în ea se află, ca un catalizator al acestora, idealizarea personajului, căci Eusebiu ne prezintă nu numai aspecte din viaţa lui Constantin, ci şi figura sa de împărat ideal, care să fie model pentru urmaşi. Amplificatio din recomandările lui Menandru este depăşită aici, ia forma unei transfigurări, a unei supranaturalizări în sens creştin a tot ceea ce a făcut împăratul.
Eusebiu a fost prin excelenţă istoric, el nu avea nici talent, nici pregătire oratorică, de aceea lucrarea De vita Constantini nu este considerată o reuşită a genului. Ea este, în plus, prea mare şi încărcată cu lucruri care nu sunt necesare. Laudele aduse lui Constantin au apărut exaggerate unor învăţaţi şi i-au determinat să-l socoată pe Eusebiu ca “cel mai dezgustător dintre panegirişti”.
Conţinutul lucrării, uneori prea amănunţit, alteori prea neprecis, ca şi orientarea pro-ariană a autorului au făcut ca Viaţa lui Constantin să nu devină un model pentru biografiile creştine şi să nu aibă o răspândire prea mare. Capitolul referitor la faptele împăratului şi cel final cuprind inegalităţi, goluri, omisiuni, ceea ce face impresia că materialul a fost adunat în grabă şi a rămas insufficient de lucrat.Cine va citi această lucrare îşi va da seama de modul cum îl vedea Eusebiu pe Constantin.
Prima carte începe cu o lungă introducere (I, 1-11) în care se expun scopul şi maniera lucrării, se continuă apoi cu o prezentare asupra amintirii lui Constanţiu Cholrus, tatăl lui Constantin, în care se inserează şi câteva amănunte despre tinereţea lui Constantin, până la preluarea conducerii imperiale (I, 12-24). După amintirea pe scurt a unor victorii repurtate de Constantin asupra barbarilor şi britanilor (I, 25), Eusebiu vorbeşte de înlăturarea lui Maxenţiu de la Roma şi despre unele măsuri în favoarea creştinismului în Apus (I, 26-47). Victoria asupra lui Maxenţiu a obţinut-o cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că s-a pus sub patronajul crucii, care i s-a arătat pe cer. Este, de fapt, descrierea viziunii lui Constantin, care a contribiut la convertirea sa (I, 28). După sărbătorirea a zece ani de domnie (I, 48), Constantin îşi îndreaptă privirile spre orient, unde Galeriu, Maximin Daia şi Liciniu persecută pe creştini (I, 49-59).
Relatarea despre viziunea şi convertirea lui Constantin
Eusebiu prezintă viziunea lui Constantin în cartea a I-a, cap. 28-30, spunând că împăratul dându-şi seama de inferioritatea militară în care se afla, s-a rugat Dumnezeului tatălui său şi i-a cerut să se descopere cine este, să-l ajute în necazul de faţă: „Şi cum şedea împăratul înălţând astfel rugăciune stăruitoare, i s-a arătat un semn cu totul fără de seamăn de la Dumnezeu. Era cam pe la ceasurile amiezei, când ziua începuse să scadă şi Constantin a văzut cu ochii săi pe cer, deasupra soarelui, semnul de biruinţă al crucii, făcut din lumină şi deasupra o inscripţie: <<Întru aceasta vei învinge>> după care la vederea unei asemenea privelişti şi el şi întreaga armată (care îl însoţea în expediţie) şi asistase la minune au fost cuprinşi de frică. Constantin… era descumpănit, neputând să-I priceapă tâlcul. Or, tot cugetând la ea, iată că s-a lăsat noaptea, fără să prindă de veste. Şi în timpul somnului I s-a arătat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu semnul văzut de el pe cer şi i-a poruncit ca semnul ce I s-a arătat pe cer să-l facă şi să-l folosească spre ajutor ori de câte ori va avea de luptat cu duşmanii”. A doua zi a împărtăşit prietenilor săi taina şi a poruncit să-i facă semnul, care îl văzuse pe cer şi l-a pus pe scuturile şi steagurile armatei câştigând bătălia. Eusebiu ne spune mai departe că împăratul „tulburat de viziunea aceasta şi nemaisocotind cu cale să se închine altui Dumnezeu, decât Celui ce i se arătase, a chemat la sine pe preoţii deţinători ai învăţăturii Lui, întrebându-i ce fel de Dumnezeu era acela şi care ar putea fi tâlcul arătării semnului văzut de el. Ei i-au răspuns că acela era Dumnezeu Fiul, Unul Născut al singurului Dumnezeu şi că semnul era simbolul văzut al nemuririi, însemnul triumfal al biruinţei, pe care el o avusese asupra morţii, într-o vreme când sălăşluia în treacăt pe pământ”. Eusebiu arată că toate cele relatate de el i-au fost spuse de Constantin către sfârşitul vieţii, la cca. 25 de ani după acest eveniment şi că le-a garantat autenticitatea cu jurământ.
Cartea a doua prezintă războaiele dintre Constantin şi Liciniu, încheiate cu victoria celui dintâi, ca urmare a ajutorului dat de Dumnezeu (II, 1-19); după victorie Constantin dă o serie de decrete în favoarea creştinilor (II, 20-60). Între timp izbucnesc la Alexandria neînţelegeri doctrinare dintre episcopul Alexandru şi preotul Arie în legătură cu dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Pentru a rezolva această dispută Constantin scrie acestora cu rugămintea de a aplana neînţelegerile, care nu pot aduce nimic bun Bisericii şi Statului. Purtătorul scrisorii şi mediatorul în această problemă este vestitul episcop Hosius de Cordoba, un apropiat consilier al lui Constantin (II, 61-73).
Cartea a treia începe cu o paralelă între împăratul creştin Constantin, care s-a pus sub patronajul crucii, şi ceilalţi persecutori (III, 1-3). Urmează relatarea despre Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), care a formulat normele de unitate dogmatică şi de sărbătorire a Paştelor. Aceasta a reprezentet o victorie pentru împărat şi a prilejuit sărbătorii legate şi de împlinirea a 20 de ani de domnie (III, 4-24). În orient (Palestina), Constantin şi mama sa Elena au construit Biserici, au dat dispoziţii să fie distruse templele păgâne (III, 25-59); totodată intervine în viaţa internă a Bisericii pentru soluţionarea depunerii din scaun a lui Eustaţie, patriarhul Antiohiei, cauzată de arieni (III, 60-63). El dă în legătură cu aceasta şi un decret împotriva ereticilor (III, 64-66).
Cartea a patra are mai puţină unitate decât celelalte. Ea începe cu relatarea unor fapte făcute de Constantin în folosul statului (IV, 1-7) şi cu o scrisoare adresată regelui persan Sapor I, în care se ocupă şi de soarta creştinilor din afara imperiului (IV, 8-14). Constantin este arătat apoi ca un om foarte credincios, care îşi petrece timpul rugându-se, dând norme de sărbătorire a zilei Duminicii şi a altor sărbători, oprind cultele păgâne, ţinând discursuri şi preocupându-se de procurarea de Biblii pentru bisericile din Constantinopol (IV, 15-39).
În prezentarea despre ultimii ani de viaţă şi de domnie punctul culminant al realizărilor sale îl formează sfinţirea Bisericii Sfântului Momânt şi aniversarea a 30 de ani de domnie. Dar aceste evenimente sunt tulburate de noi dispute teologice, care au dus la convocarea unui sinod la Tyr. Amănunte despre acest sinod, în care Sfântul Athanasie a fost acuzat de arieni, cunoaştem destul de puţine de la Eusebiu, şi el filo-arian; de fapt, el se mulţumeşte să reproducă o scrisoare a lui Constantin către participanţi, cu îndemnuri de pace şi unitate (IV, 40-47). Următorul capitol prezintă informaţii despre cei trei fii ai împăratului, pe care Constantin i-a învăţat să domnească în frica lui Dumnezeu, despre starea sănătăţii sale la 63 de ani de viaţă, îngăduinţa şi mărinimia sa, care n-a fost bine înţeleasă de unii, despre o solie şi daruri venite de la indieni, un război pornit împotriva perşilor, în care el era însoţit de episcopi şi de un cort în formă de biserică, despre zidirea Bisericii Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, ce avea să-i fie loc de înmormântare. Ultimele capitole se ocupă de botezul şi moartea lui Constantin la Rusaliile din anul 337, de înmormântarea sa în Biserica Sfinţilor Apostoli, succesiunea la tron prin Constanţius, în partea orientală a imperiului, de cinstirea sa după moarte, subliniindu-se faptul că el a fost cel mai credincios dintre toţi împăraţii romani (IV, 48-75).
După ce am reuşit să revizuim pe scurt ceea ce cuprinde cartea, ne putem da seama că întradevăr, autorul acesteia, Eusebiu de Cezareea nu a scris o operă istorică ci un omagiu adus marelui împărat Constantin cel Mare. Cartea cuprinde mai mult caracterul lui Constantin şi nu descrierea luptelor, astfel încât captează cititorul pentru o mai bună cunoaştere a acestui mare împărat. Autorul se opreşte asupra lucrurilor plăcute lui Dumnezeu pe care el le-a săfârşit specificând despre lupte doar cum au fost câştigate, dar nu şi descrierea amănunţită a lor. Pentru a sublinia autenticitatea lucrării sale şi a celor înscrise în ea, Eusebiu redă unele scrisori ale împăratului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
ORICE SUGESTIE ESTE BINE VENITA!